E cald. E foarte cald. Aș putea spune că e chiar caniculă.
Mă plimb singură pe străzile pustii. Soarele se scurge pe asfaltul încins, grăbindu-mi pasul. Sunt obosită și mi-e sete. Dar e duminică și magazinele sunt închise. Ba nu, m-am înșelat, chioșcul de la colț e deschis! Ce bine! Adică uitasem… Nu, nu e bine… Pentru că nu am bani la mine. Trec pe lângă chioșc, înghițind în gol, și îmi continuu drumul spre nicăieri. Lumea se topește în urma mea. Griul din jurul meu arde în flăcările razelor fierbinți ale soarelui, iar limbile de foc, scuipate de undeva din văzduh de către un dragon nevăzut, mă cuprind în dansul lor nebunesc.
Aerul atât de greu de respirat, praful care se ridică atunci când pășesc și golul din inima orașului, altă dată atât de plin de agitație, mă alungă. Fără să spună nimic, totul mă îndeamnă să fug. Dar oboseala nu mă lasă. Mă ține ca într-un clește. Încerc să o înving, iar pașii mei grăbiți mă duc departe de locul care acum mi se pare atât de mohorât.
Simt nevoia de culoare. Multă, atât de multă, încât să mă pot scălda în ea! Singura culoare care mi-e mai la îndemână e verdele. O văd de aici, și abia aștept să îi simt parfumul… Da, culorile au parfum! Și verdele miroase a… nu știu cum să-i spun… miroase pur și simplu a verde… Plăcut, revitalizant, răcoritor…
-Ce faci aici?
Mă uit în stânga și în dreapta, dar nu zăresc pe nimeni.
-Mi-a fost atât de dor de tine!
Și se năvălește asupra mea, ca și când ar fi fost fugărită de toți leii din junglă, o fată de vreo 15 ani.
M-am uitat atât de ciudat la ea, încât, înainte să ajungă să mă îmbrățișeze, se dădu 2 pași înapoi.
-Cine ești?
-Cum poți să întrebi așa ceva? Ai uitat chiar totul?
-Nu mi-ai răspuns la întrebare, așa că nu-ți pot răspunde nici eu, îi spun, cu aceeași privire mirată.
-Of! De fiecare dată trebuie să o luăm de la început! Nu-i nimic, îți vei aminti… Să începem… sau, mă rog, să reîncepem prezentările. Știu cine ești, nu mai e nevoie să te prezinți. Eu sunt Mimi.
-Îmi pare bine! Poți să mă pui la curent cu… ceea ce am… uitat?
-Păi, trebuie s-o fac, dacă vreau să îmi petrec timpul cu tine, nu-i așa?
Am mimat un gest de aprobare.
Se simte mirosul de verde crud al pădurii. Sunt acolo unde am vrut să ajung de la bun început, unde întotdeauna mă regăsesc și îmi regăsesc locul.
Mimi începe să îmi povestească de ea și de noi. Pornim împreună prin tunelul răcoros al arborilor. Mă simt bine, nu mai îmi este nici cald, nici sete. Cuprinsă de peisajul mult prea verde pentru a nu-l admira, nu o privesc pe Mimi, dar îi ascult vorbele rostite cu dulceață în glas. Când întorc privirea spre ea, observ că Mimi… nu mai e Mimi. Poate am privit-o prea lung sau poate mimica feței mi-a trădat gândurile, pentru că ea și-a întrerupt firul povestirii, pentru a-mi lămuri întrebarea nerostită încă:
-Gândește-te ce ai vrea să fii!
Nici nu mi-am terminat bine ideea, că m-am și transformat în veveriță. Am început să sar de pe o creangă pe alta, urmată de Mimi. O Mini-Mimi, cu aceeași ochi pe acum parcă îi cunoșteam de când mă știu. Săriturile ei erau atât de elegante, încât îmi era rușine că sunt o veveriță atât de neîndemânatică. După o alergătură pe cinste, am vrut să zbor. Am văzut-o pe Mimi dând din aripi ca și cum n-ar fi făcut toată viața ei altceva. Eu de-abia reușeam să mă țin de-o creangă cu piciorușele mele de pasăre. Nu mă simțeam deloc în pielea mea… Până atunci nu am știut că am rău de înălțime… Încercam să îmi țin echilibrul ca și un acrobat pe o sfoară, doar că eu eram o pasăre pe o creangă. Zboară, zboară! Am întins aripile și le-am fluturat în zadar, pentru că depășisem limita de viteză în cădere și mă simțeam la fel de neputincioasă ca și Titanicul… Cu încă niște încercări, am reușit să atenuez lovitura. Un râs zglobiu se împrăștie în toată pădurea. Era buna mea prietenă.
-Ai fost ca un puișor de cioară! Mai exersează, poate ajungi profesoară și-o să predai… căzăturile cele mai reușite!
Nu m-am lăsat așa de ușor. Amețită cum eram, mi-am ridicat privirea și aripile și… zbooor! Chiar zbor! Ce frumos e să fii sus! Am făcut câteva tumbe, demonstrații de curaj și pricepere în ale zborului, nu doar în ale… aterizării forțate. Mi-am amintit că nu doar păsările au această bucurie de a vedea totul de sus, așa că m-am transformat… Nu, nu în avion! În calul acela alb, înaripat, cu un corn de aur în frunte. Bineînțeles, Mimi era în preajma mea. Ne-am lăsat printre copaci, lângă un râu. Am revenit la normal. Adică eu eram chiar eu. Și Mimi la fel.
-Cred că aici se încheie călătoria noastră, draga mea prietenă!
Am vrut să o întreb de ce spune asta după ce am băut apă din râul acela îmbietor, dar…
În jurul meu erau mulți oameni. Eram în centrul orașului, întinsă pe jos, și mă simțeam udă. Chiar eram. Oamenii m-au “îmbăiat”, ca să îmi revin mai repede.
-Ai leșinat, spuse unul dintre ei. Cred că din cauza căldurii…
-Da, știu, i-am răspuns. Mi-am uitat banii acasă…