lui Bebe

Muntenuș își dorea să zboare. Fratele lui mai mic, Lăcuț, voia să descopere comori. În fiecare zi se jucau împreună, Muntenuș își ajuta fratele să sape, iar Lăcuț, netezea movila de pământ care se înălța într-o latură a gropii.
- Crezi că vom reuși? Adică eu știu că voi descoperi comori, dar tu, biet frate, cum crezi că vei zbura?
- Eu voi zbura căutând cu tine comori în adâncurile pământului. Mă voi cățăra pe movila ce se va ridica, îmi voi da drumul de acolo și voi zbura.
- Ești sigur Muntenuș?
- Cum te văd și cum mă vezi, frățioare.
- Atunci, hai, ajută-mă și tu. Dar îți spun, vom săpa în fiecare zi! își sâcâi Lăcuț fratele mai mare.
- Bine. Te ajut.
Trecură șase luni. Cei doi frați se osteniră săpând iar Lăcuț slăbise de-a binelea. Trecuseră de stratul diatomic al pământului.
- Lăcuț, frățioare, tu pentru ce îți dorești acele comori?
- Aș vrea să fiu bogat. Să nu-mi lipsească nimic. Să am o viață ușoară. Liniște. Dar tu, frățioare Muntenuș, tu ești chiar caraghios?! Cum crezi că vei putea zbura? Eu nu mă supăr că tu mă ajuți să sap. Vom împărți comorile frățește. Căci tu, văd că nu prea știi ce să-ți dorești în viață.
- Eu voi zbura, Lăcuț. Voi zbura.
În ultimele săptămâni nu mai părăsiră groapa și movila. Găsiră un copac, din care se hrăneau și își astâmpărau setea, iar noaptea se înveleau cu frunze uriașe de banan. Lăcuț era însetat, iar Muntenuș se oprea la fiecare bulgăre mai mare de pământ, îl modela, sau își scria cate un gând pe câte-o piatră.
- Þi-e frig Lăcuț?
- Nu. Cu cât săpăm mai adânc, cu-atât pământul e mai cald. Mi-e sete Muntenuș. Mi-e sete de comori.
- Noi doi nu semănăm Lăcuț, dar nimeni n-ar putea spune că nu suntem frați. Pentru că amândoi ne dorim la fel de mult, fiecare altceva. Suntem împreună și săpăm în adâncuri înălțând aceeasi movilă spre nori. Împreună.
- Ai vrea să renunți Muntenuș?
- Nu. Sunt aici cu tine și nu voi renunța niciodată la dorințele mele.
- Să nu mai pronunți cuvântul “niciodată”.
- Ai dreptate Lăcuț, suntem totuși oameni. Dar nu voi renunța, să știi.
- Bine. Mai săpăm?
- Săpăm.
Trecu un an. Ajunseră aproape de magmă. Erau slabi și palizi. Sângele lor devenise transparent. Erau ușori. Obosiți. În ultimele luni nu mai vorbiseră între ei. Le slăbiseră puterile și avântul însă continuau să sape. Nu se mai ridicau la suprafață. Își construiră un sistem de a scoate țărâna din groapă, fără să mai fie nevoiți să urce la suprafață. Într-o noapte auziră un sunet ciudat. Se treziră parcă dintr-o amorțire și începură să lovească sub ei cu lopețile. Suna a lemn. În câteva clipe ajunseră la un capac. Se priviră fără cuvinte și săpară cu forțe nebănuite în jurul capacului, descoperind sub ei un cufăr vechi de lemn. Capacul nu era prins în încuietori ci se putea ridica usor. Ei însă, au curățat lada de pământ, și-au odihnit mâinile pe ea, s-au privit îndelung, comunicând doar prin puterea gândului.
- Am găsit-o! O vom deschide mâine, ce spui, frățioare?
- Întocmai, Muntenuș! N-aș vrea să o deschidem acum. Suntem prea obosiți.
- Ce crezi că este înăuntru?
- Comorile noastre.
- Comorile noastre! Sunt sigur, frățioare.
- De ce m-ai ajutat, Muntenuș?
- În noaptea dinainte de a începe, am visat că voi zbura împreună cu tine, că voi găsi niște aripi în adâncuri.
- Și eu am visat că dacă voi săpa, voi găsi comorile viselor mele. Dar mi-e frică de moarte. Am visat că voi muri primul, poate pentru că iubesc viața mai mult decât tine. Eu nu m-aș arunca în gol. Tu trebuie să urci, să ieși din adâncuri. Apoi să te cațeri pe munte până în nori și să-ți încerci zborul. Poate vei muri și tu, însă știu că eu voi fi primul.
- Somn ușor, Lăcuț.
- Pe mâine.
A doua zi se treziră, se încurajară unul pe altul și ridicară capacul. Scoaseră pe rând, un iadeș, un ou maroniu, de mărimea unui cap de copil și o carte veche.
- Ce-ar trebui să facem Muntenuș? Eu aș alege iadeșul.
- Iau eu oul, însă trebuie să citim mai întâi cartea.
- Deschide-o! Ce scrie?
- “Mai întâi rupe iadeșul, apoi, ia oul și cartea cu tine”. Ești pregătit?
- Da. La tine va fi partea mai mare, Muntenuș.
Rupseră iadeșul. Fiecare avea câte o parte egală. Lăcuț se răni în piept de unde începu să-i curgă apă cristalină și rece ca un izvor. Muntenuș începu să plângă. Din ochi, îi curgeau izvoare de apă sărată. Luă cartea și oul și le vârî la piept. Apele îl ridicau ușor la suprafață. Ajunse deasupra însă fără frățiorul său care deveni lac la poalele unui munte căruia nu i se vedea piscul. Plânse amarnic Muntenuș, acum plutea pe lacul izvorât din pieptul frățiorului său și privea muntele de pământ crescut din anul în care săpaseră împreună în căutarea comorilor. Oul nu se sparse, cartea se udă, însă slovele rămaseră acolo. “Urcă muntele”, citi. Începu să se cațere pe munte. Oul creștea. Trecură săptămâni și Muntenuș ajunse dincolo de nori. Lacrimile îi cădeau în cascade reci prin pădurile de brazi. Ajunse în vârf. Puse oul, care acum era aproape cât el, într-un cuib, pe care-l găsi pe creastă. Citi apoi “Așteaptă, când se va sparge oul, și intră în el”. Muntenuș așteptă. Își roti ochii de jur împrejur și observă că la doi pași de el era o prăpastie în munte, un fel de peșteră adâncă, până la poalele lui, sau poate mai departe. Cu scări sculptate în stânci. Privi cerul. Avea culoarea ochiului de Univers. Poate că muntele era pupila, se gândi. Asteptă. Oul începu să se clatine, să crape într-o parte, apoi se sparse de-a binelea. Muntenuș privi în el. Nimic. Doar aerul păstrat de secole înăuntru. Un aer albastru. Intră, se ghemui și trase capacul oului peste el. Oul se lipi la loc. Muntenuș adormi. Îl visă pe Lăcuț, frumos, rumen și cu un surâs luminos. Oul se clătină și căzu în prăpastia din munte, fără să se spargă. Muntenuș își aminti că nu reușise să citească nici prima pagină din acea carte cu sute de file. Și-ar fi dorit să citească măcar o pagină întreagă. Începea să se simtă straniu. Bratele i se subțiară, picioarele i se chirciră, trupul îi deveni subțire și cu puf, parcă. Avea dureri în tot trupul. Coaja oului se subțiase, Muntenuș se simþi cuprins într-o crisalidă. Vedea totul de jur împrejur, pe Lăcuț cu trup de ape și chip luminos în adâncul muntelui între diamante și aurul montan. Văzu cartea, deschisă la prima pagină. Era dornic de a ieși din starea de amortire. În sfârșit prinse putere, își desfăcu aripile, rupse pânza în care stătuse atâta vreme chircit și se înălță spre vârful muntelui. Ieși la lumină. Cerul era de același albastru, norii grei sub el se scurgeau în ploaie, el coborî ușor sub ei și zbură o întreagă zi peste lume, întorcându-se seara deasupra lacului.
În inima muntelui, Lăcuț cu fața luminoasă și cu trup de ape, reuși să citească prima pagină a cărții cu litere și însemne de aur. Nu apucă să o întoarcă. Văzu însă imaginea unui lac la poalele unui munte uriaș și un fluture efemeridă prins între cele două pagini. Pe aripile lui stătea înscris zborul cuvintelor. Toate aurii. Fremătând, apele muntilor, suierau primele slove ale cărții: “,Crede, dorește și vei fi!”