Spuneai că oamenii se scriu dintr-o nevoie de ordine.
Totul se explică prin asta. Toate jurnalele, toate albumele personale sunt o încercare de a ordona viața, de a clarifica de ce s-a întâmplat așa și nu altfel, de a ține evidența legăturilor dintre evenimente și a efectelor pe care fiecare eveniment le-a avut asupra evoluției individuale a celui ce scrie sau își arhivează fotografiile. Nevoia de a avea totul sub control. De a evolua în mod conștient și poate chiar programatic. În mod normal, aceasta ar trebui să se întâmple în intimitate.

Dar hârtiile, vizuale sau textuale, ajung să fie publicate, cel puțin în parte.
Nu cred că mobilul e peste tot dorința de a fi observat sau aclamat. Să luăm de pildă un blog. E mai degrabă un dosar de însemnări la care ai acces din orice punct fizic în care stai. Imaginează-ți cum ar arăta altfel o nevoie manifestă de ordine. Un individ purtând veșnic în spinare un cufăr cu hârtii sau zeci de albume cu poze. Incomod atât pentru el cât și pentru ceilalți.

Totul se simplifică atunci când recurgi doar la memorie.
Da, dar ar trebui să ai o memorie de mamut ca să înmagazinezi totul cu acuratețe, să nu lași nimic pe dinafară din toată viața, chiar și atunci când aceasta se reduce la un număr de ani rezonabil de puțini, ca a mea.

Unii ar spune că toate acestea sunt scuze și de fapt ceea ce te motivează e un orgoliu găunos sau o nostalgie nejustificată.
Totul se explică prin nevoia de ordine, e un postulat la care țin. Așa cum în casa ta toate lucrurile au locul și rolul lor bine stabilit, la fel evenimentele care te-au făcut ceea ce ești trebuie să aibă locul și rolul lor bine stabilit. Stabilit în mod conștient. Fixat o dată pentru totdeauna așa cum ai înțeles în ultimă instanță, pentru că ai înțeles bine.
Pentru aceasta nu este suficient să ți le amintești. Ai mintea ocupată cu obiectivele zilei, în fiecare zi. Memoria evenimentelor trebuie să stea în afara ta, altfel nu poți funcționa, social vorbind. Trebuie să le păstrezi în afară, dar într-un loc de unde să le poți accesa oricând ai nevoie.
În memorie ele sunt așa cum s-au petrecut, la cald, deci neclare. Ceea ce te-au învățat este în tine, ești tu. Se întâmplă însă ca memoria de scurtă durată, memoria zilei, să camufleze așa de bine aceste învățături încât să pierzi sensul importanței a ceea ce te-au învățat și a ceea ce ești. Ai auzit de amintirile false, nu? Mintea ne joacă adeseori feste. Și atunci trebuie să recurgi la niște consemnari fixe, nemodificate.
Ca să le arhivezi, în cuvânt sau imagine, ia timp și intră în conflict cu libertatea celorlalți de a te iubi și de a sta lângă tine, pentru că aceste amintiri la care recurgi nu îi includ sau, dacă o fac, o fac din perspectiva momentelor anterioare, când ei nu aveau această libertate. Ba chiar îi exclud, prin absența calităților pozitive care îi caracterizează față de tine, în momentul respectiv. Nu este corect față de ei. Și nu este igienic pentru tine, din tocmai pricina aspectului nuanțat al amintirilor "la zi", o zi care aparține deja istoriei, balastului, iar nu concluziei aseptice reflectate în ființa ta “terminată”.
De aceea reținerea lor, fixarea lor, mai degrabă virtuală, este mult mai eficientă. Key words, date, toate în spiritul ordinii. Fără întârzieri pe meandrele memoriei. O istorie publicată pe bucățele esențiale.

De aceea ai distrus albumele?
Mă întrebam cum să fac să îi nu rănesc pe cei de lângă mine. Cum să fac să fie înțelese fotografiile acelea fără ca înțelegerea să presupună un parcurs insuportabil pentru ei. Și presupunând că reușesc aceasta, cum să fac să extrag pentru ei doar ceea ce se afla dincolo de imagini, și asta fără a cădea în banalitatea universal-valabilului.
Fiecare fotografie păstra universal-valabilul îmbrăcat în detaliile și nuanțele care îl făcea totodată doar al meu, specific mie, povestindu-mi și justificându-mi evoluția în detalii nesemnificative și obositoare pentru ei.
In altă ordine de idei, era oare absolută și reală nevoie pentru ceilalți să îmi înțeleagă parcursul, atâta timp cât rezultatul acestui parcurs era perfect acordat dorințelor lor de împărtășire și conviețuire? Nu era necesar, ba chiar dimpotrivă. Și atunci am distrus albumele și am pretins că am uitat tot. Dar nevoia mea de ordine încă primează. Nu pot pleca de tot, încă.

Și atunci te-ai gândit la mine, la cuvintele mele.
Dar conflictul redevenit potențial?
Dacă aș mai fi fost, publicarea m-ar fi putut situa sub incidența dublei acuzații, de orgoliu și nostalgie inacceptabilă, ceilalți înțelegând să interpreteze totul prin prisma dorințelor proprii (până la urmă, a egoismului propriu, acel egoism care prin nevoia de apropiere pretinde monopolizarea într-o situație convenabilă pentru ei, a celui apropiat).
Conflictul ar fi fost acesta: între nevoia mea legitimă de ordine și nevoia lor exagerată de posesie. Ar fi fost același conflict pentru ei, indiferent că mărul discordiei ar fi stat în fotografii sau în cuvinte. Dar ar fi lipsit din mine.
Pentru că eu îmi cunosc realitatea. Eu știu de ce viața mea a fost așa și nu altfel. Eu știu că totul s-a întâmplat pentru ca eu să devin ceea ce am devenit. Un om întreg și mai ales conștient.
Conștiința aceasta ți-o încredințez acum ție, când nimeni în afară de mine nu mai are nevoie de ea și nici nu se mai poate împiedica de ea. De fapt dacă regândesc problema, după distrugerea albumelor și prin imposibilitatea din start de a scrie totul, doar moartea mea ar fi rezolvat pentru ceilalți conflictul unui recurs la memorie.

Așa cum s-a și întâmplat, de altfel.
Da. Ceilalți s-au consolat repede, ceea ce demonstrează că sacrificiul a fost inutil. Eu însă am în continuare nevoie să supraviețuiesc. Și nimeni nu mă mai poate opri acum.

Tot ce urmează să îmi spui are vreo relevanță pentru mine?
Da. Una majoră. La capătul acestei experiențe scurte, te vei fi recuperat în întregime.

Asta înseamnă că eu sunt tu?
Nu. Asta înseamnă că vei fi beneficiat de educația pe care majoritatea părinților care au avut privilegiul să trăiască suficient nu le-au oferit-o copiilor lor.

___
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.