FEREASTRA



În fața mea, pe birou, stau aliniate câteva sticluțe. Suficient de multe, îmi zic eu. Citesc etichetele și nu înțeleg ce înseamnă aceste inscrisuri. Îmi e de ajuns că înauntru sunt somnifere. Încep să desfac căpăcelele sticluțelor (câte diminutive!), rând pe rând, adică unul după altul. Și mă gândesc că oamenii, în general, vor să ne determine să acceptăm concluziile lor (de altfel, "iubita" mea tot încerca sa mă convingă că are dreptate). Când ne judecă, oamenii o fac întotdeauna gândindu-se la principiile/prejudecatile lor. Dar mie îmi e indiferent. Îmi este indiferent că ei gândesc cutare sau cutare lucru. Ceea ce mă interesează este să știu dacă am dreptul să ucid (și ca atare să mă sinucid, hm). Îi și vezi cum își freacă mâinile când constată că ai ajuns la limită, că ai atins un anumit prag: “Și acum ce o să facă?”, ținându-și gata pregătit adevarul lor să ți-l arunce.Dar eu cred că mi-e indiferent că mă aflu în contradicție, doar vreau să găsesc un acord, să știu dacă am dreptul să ucid sau să îngădui uciderea cuiva, iar știind aceasta, să trag toate consecințele, cu riscul de-a rămâne în contradicție.
După ce am terminat cu căpăcelele am început să-mi torn pilulele în pumn. Am golit-o și pe ultima. Þinând pastilele în mână mi-am aprins o țigară. Eram trist. Sau poate doar dezamăgit. De afară se aud lătrături. Mă uit pe fereastră. Este neagră. Nu pot să zic că este goală. Mai degrabă plină (aș putea să spun că mă privește, nu ea, ci ceva dincolo de ea). Plină de ceva, ceva ce nici eu nu știu. Poate plină de timp. Îmi trece prin cap ideea că dacă aș putea să bag mâna înauntru aș putea să mă aleg cu ceva. Poate o zi, poate un an. Din viața mea. Tentantă idee, îmi zic. Pun pastilele pe birou, într-o hârtie. Îmi aprind altă țigară. Nici nu remarc că flacăra nu se reflectă în sticla ferestrei. Mă uit la ea. Sau în ea. Brusc mă năpădește un dor. Cumplit. Ca atunci când ești pe linia ferată și te lovește un tren. Te uiți la el cum vine iar mâinile îti atârnă neputincioase pe lângă corp. Doar îl privești apropiindu-se. Și izbitura…. Te doare zile-n șir. Nopți și săptămâni. Și un violoncel cântă undeva.
Mă hotărăsc și întind mâna spre fereastră. Ating sticla.Nu simt nimic. Mâna îmi trece dincolo. N-o mai văd. Bănuiesc că nici ea pe mine. Ma speriu. Brusc, îmi retrag mâna … Stau pe un scaun. Ea îmi stă pe genunchi. Primul lucru care-l observ este că aud o muzică. E o melodie care-mi place mult. Fumez, ceea ce mi se pare firesc. Doar ce și înainte de abia îmi aprinsesem o țigară. Mă uit în jur. E întuneric. Doar lumina de pe hol se srecoară pe ici pe colo în camera în care suntem noi. Noi?! Mă uit la ea. Ea-mi zâmbește. Mă sarută. Doamne! Doamne, e chiar ea. Ce miros. Ce buze. Simt … simt că o iubesc. Simt că plutesc, că plutesc în mine. Mă aud spunând:
- Ști că eu sunt rus. Că am suflet de slav.Bunica mea a fost rusoaică, iar bunicul polonez.Ști cum e sufletul salv?
- Păi și bunica mea a fost rusoaică …


Observ că pe masă sunt două pahare. Cu votcă. Beau tot paharul. Mă gândesc că e extraordinar. În sfârșit cineva care are suflet de slav. Cineva care iubește din toată ființa și care se nimicește iubind. Cineva care mă înțelege și pe care-l înțeleg.
- Te iubesc, îmi spune

Iar toată ființa mea îi răspunde:
- Te iubesc
Bem împreună. Totul e firesc. E natural. E cum trebuie să fie. Nici nu mă întreb ce caut înăuntrul meu. O întreb:
- El unde e?
- A plecat. E la serviciu. Suntem singuri.
Îmi zâmbește (ce zâmbet!). Cât de plin este zâmbetul. Plin de o viață întreagă. De un vis. De visul meu. Nu mă gândesc că mâine el se va întoarce și noi va trebui să ne găsim un alt loc unde să fim singuri și să ne visăm viața. El este un prieten de-al meu. Așa că poate ne lasă și mâine, mă gândesc.
Melodia se termină. Începe o alta. Mă uit la ea. Dansăm. Ne privim. Ochi în ochi, răsuflare în răsuflare. Ne privim și știm totul.
Mă duc să deschid fereastra. Era cald. Și era fum. O deschid și stau față în față cu ea. Într-un bar. Pe masă sunt două beri și o scrumieră plină de mucuri de țigări. Aceeași mlodie cântă. Eu o privesc și-mi spun cât este de frumoasă. Este machiată. Are albastru în jurul ochilor.Off, (oftez).
- Te iubesc. Și mi-a fost dor de tine(banal!)
- Și eu te iubesc, spune ea întrocându-și privirea albastră spre mine.
Mă gândesc că ea este tot ce am. Simplu. Nimic mai mult, nimic mai puțin.
- Pot să fiu sinceră cu tine ?
- Da, și simt cum încep să alunec, fără ca să mai pot face ceva.
- Ai avut drepate.
- Probabil, zic eu și continui să alunec. Nimic în jur de care să mă agăț...
- Știi... eu... am făcut dragoste cu el...
Negru. Mi se pare că dau din mâini ca și cum aș vrea să zbor. Nu prea-mi dau seama.
- Și ?, bâgui eu
- Și face la fel ca tine. Și-l iubesc.
Mi se pare că dau din ce în ce mai repede din mâini. Dar nu-mi iau zborul. Sunt greu. Ieșim afară. Ninge. Iar asfaltul este alb. Iar noi călcăm pe el. Și urmele noastre rămân în spate. Mă gândesc că de ce nu este o fereastră pe aproape, când ai nevoie de ea.

Þigara îmi arde degetele. Stau în fața ferestrei și îmi privesc mâna. Este întreagă. Pastilele sunt tot pe birou. Mă așez pe scaun. Telefonul sună. Tresar. Mă duc să răspund.
- Ce faci, acum te-ai sculat?
- Nu, îi zic eu. Și-mi zâmbesc mie.
- Să știi că ieri când am zis că nu te iubesc nu era adevărat. Eram într-o stare.
- Bine.
- Te iubesc, să știi. Și să știi că altă dată n-o să mai mă prinzi în starea asta... așa.
- Bine, spun.
Si a închis. Era ea. Ea, cea pe care o îngropasem de mult. Sau pe care mă facusem c-o uit. Și mi-am adus aminte. Era ea, cea care-mi zicea că nu știu ce vreau. Cea care-mi zicea că nici măcar nu știu ce sunt și ce vreau. Era iubita mea. Odată. Așa că de la ea accept orice. Poate că ma cunoaște. Poate. Așa că accept să-mi spună că ma iubește. Sau că nu ma iubește.
Mă întorc la mine-n cameră. Mă uit pe birou. Sunt pastilele. E și un caiet deschis cu paginile albe. E și un creion. Mă gândesc că poate este mai bine să-l păcălesc pe Dumnezeu astă seară și, poate, mai bine scriu. Mă uit spre fereastră. Este tot neagră. Poate că dacă întind mâna. Și întind mâna hotătât, sperând să simt răcoarea sticlei. Dar nu o simt. Nu simt nimic. Și-mi zic:
- "Nu am chef azi. Nu am chef de nimic."

Și sunt în fața biroului. Singur. Ea nu mai este. Mai e doar un gol. Și mi se face departe. Iar ea intră-n cameră:
- Mi-a fost dor de tine.
Și eu îmi aduc aminte că astăzi este marți și ea a fost la școală. Brusc mă luminez. La față, vreau să zic.
- Și mie mi-a fost dor. Te iubesc.
Iar m-am trezit într-o zi. Și eu nu vreau. Mă uit pe fereastră. E ziuă. Deci nu e neagră. Nu-mi rămâne decât să aștept noaptea și să rabd. Să rabd durerea. Căci ea vine și mă sărută. Îmi spune că mă iubește. Eu, având experiența anterioară, încerc s-o provoc (sau poate să încerc să schimb ceva):
- Poate mă iubești, dar o să mă părăsești.
Râde cu tot chipul și mă mângâie:
- Niciodată, iubitul meu.
- Ba da, strig eu fără să mă stăpânesc. Și știu și cum îl cheamă!
- Da, cum ? râde ea amuzată toată.
- Bogdan, spun eu bosumflat.
- Păi bine, nu vezi că ești absurd ! Nici măcar nu-l cunosc pe Bogdan.
Se apleacă și mă pupă ca și cum aș fi un copil mic care a făcut o nazbâtie. Chiar așa mă și simt. Un copil mic. Care nu se poate face înțeles de cei mari. Așa că mă las păgubaș. Mă uit pe fereastră. Se însera. Niciodată nu am așteptat cu așa nerăbdare noaptea. Și mă gândesc că Lui îi pasă de noi ca de muște – și asta nu mai îmi spune nimic.
- Tu nu vii, îmi spune ea băgându-se în pat.
O privesc cât de frumoasă este. Durere.
- Ba da. Stai să închid fereastra.
Mă mai uit odată la ea. Din nou durere. Închid fereastra. Și durerea a rămas. Și îmi zic că niciodată nu voi putea defini exact. Această durere.
Mă uit în fereastră. Mă văd pe mine. Stau în fața biroului pe scaun. Îmi aprind o țigară. Sclipirea flacărei din sticla ferestrei îmi atrage privirea. Bine, zic eu. Atunci, poate mâine seară? Ce zici ? Și reflectarea mea din geam dă din cap, a aprobare. Sau poate mi s-a părut.