S-a pus un ghimpe pe inimă. La cea mai mică atingere, la cel mai scurt suspin, acul lui perforează cu brutalitate arterele inimii. Iat-o! Mult mai roșie decât normalitatea; sângele se prelinge pe toată suprafața ei.
O doare un cuvânt numit "greșeală". De aici a început totul; de la acest cuvânt inima a început să plângă.
"Greșeală". Iat-o! A venit odată cu păcatul, căci păcatul a adus greșeala.
Îl lega de ea dragostea; două trupuri ce aparent se iubeau: un "el" și "ea". Două, doi - totul se oprește la 2. Atunci când al treilea element se ivește, vraja dispare. Prea mult! 1+1 atinge perfecțiunea, dar (1+1)+1 îndreaptă totul spre un plan al dezgustului, al greșelii. Al treilea 1 este doar un element de legătură - sau nici măcar atât. Un pion. Da. Poate că era doar o suflare care văzând suferința ce-și făcuse casă în el, a vrut să arunce asupra lui uitarea. Ce fenomen! Iar "el" vroia să arunce asupra "ei" gelozia. Însă nu... Gelozia pe care a adus-o "el" s-a transformat în disprețul "ei" față de pion.
Într-o zi "ea" privi cerul. A văzut acolo sus o făclie mincinoasă care i-a scuipat o poveste dezgustătoare, a învăluit pionul într-o ceață mizeră.
Și atunci... pionul ce mai putea face în apărarea lui? A... da. A lăsat timpul să curgă. Spera că astfel va ajunge la o concordanță între toți termenii implicați în poveste.
Însă timpul a zburat și ideea că pionul este responsabil pentru tot negrul ce i-a inconjurat pe 2, a devenit tot mai credulă. Da, "ea" credea cu ardoare, iar ardoarea asta, poate, a adus cu "ea" punctul maxim al disprețului-ura.
Plâng. Plânge pionul odată cu mine. S-a oprit. O idee s-a abătut asupra lui. Râde, râde pionul odată cu mine. Apoi... se oprește. Plânge. Iar râde! Uite, iar s-a oprit! E ca un ceas stricat: tic-plâns, tac-râs și ... liniște. Și iar oscilează... E deteriorat de vremea ce s-a scurs în așteptare.
În tăcere, se aude iar ideea pionului:
"Și dacă ai încerca să-i expui adevărul?"
Și iar tic-plâns și tac-râs...
Într-un final, pionul răspunde:
"Și dacă aș încerca...
...Poate, totuși, ar fi un pas spre purificarea durerii ce a prins rădăcini în suflet!
Poate totuși, voi reuși să scot ghimpele ce sângerează inima!"
A pornit la drum pionul. A plecat ușurat. Avea un vis de împlinit: să găsească portița spre iertare. Se căise de păcatul greșeală pe care-l făcuse, însă zidul își păstră fermitatea.
... Pionul simți nevoia să strige. Și strigă:
"Te rog, ea, iartă-mă! Ridică zidul dintre noi!
Îți amintești când ai spus:
! Erai foarte aproape de mine; îți simțeam vibrația sufletului...
...Iar eu am spus doar atât:!; și m-ai strâns.
N-am crezut că voi reuși să stric această întregire a ființei noastre. Dar zilele macerate de timp au început să sape in noi despărțirea. Ne priveam. Nimic; doi străini. Pe buzele noastre stătea atârnată întrebarea: , dar nici tu, nici eu, nu am lăsat-o să alunece. Probabil că s-a agățat de colții dinților. Dacă așa a fost... tu tot acolo o păstrezi însa eu am mestecat-o și i-am dat un avânt spre intestine. Nu a reușit să scape, tot prin labirintul lor își face veacul!
Acum, eu spun:
!"
Dar pionul nu primi răspuns.
Tic-plâns. Și tac-râs nu mai există pentru el. Se repetă la infinit același tic.
Tic-tic-tic...
Pionul - ultimul lui gest înainte să moară răpus de ghimpe - luă zidul în brațe și tic. Spera ca puterea strângerii să poată transforma zidul în ea. Mare dezamăgire. Zidul rămase rece, de piatră și umed.
Ghimpele își făcu datoria. Ucise. Elimină pionul. Rămase doar regina. Tac-râs în spatele zidului. Ceasul ei rămase blocat pe un scârțâitor și răsunător tac-râs. Se auzea pretutindeni. Atât, mereu, la infinit:
Tac-tac-tac...