Cu valiza prin armată


V-ați gândit vreodată că în armată există câteva “simboluri” care sunt și vor fi “infailibile”? Am să reamintesc aici, în treacăt, doar… fasolea, varza, plutonierul care țipa la tine când nu e bine ceva, plutonierul care numai prin muncă, multe privațiuni și vreo 12 clase a ajuns soldat model și acum trebuie să-ți arate cine e șeful . Și, și mai ce ...valiza.
A observat cineva mai atent acest obiect indispensabil mediului cazon? Știu, nu e muza ideală, dar aici în armată femeile, dragostea, alte sentimente pure, profunde rămân doar în suflet, sunt aievea. Eu vreau să vă ofer ceva palpabil, ceva tare, ”greu”, cred, din lemn de stejar, care face să te doară nu inima ci tot brațul și, Doamne ferește, să te alegi cu vreo hernie de disc.
Din momentul în care tata m-a lăsat în poarta unitații cu o valiza cât toate zilele și grea de mă țintuia locului, mi-am dat seama că nu mai am nici o șansă de scapare. Valiza era ca o ancoră pentru mine. Venisem să mă ”fac” soldat, așa cum zici la 4-5 ani că vrei să te “faci” doctor, aviator, fotbalist.... Cel puțin atunci habar nu aveam ce spun. Cred că nici acum. Eu însumi am deschis poarta unitații. Și când te gândești că înainte se folosea arcanul!
Doamne, cât de grea era! Îmi pusese mama acolo tot șifonierul și toată rezerva strategică familială de alimente. Nu puteam să vin cu altceva în cătănie. Cu valiza asta a fost în armată tot neamu’. E o tradiție.
Ce instrucție? Ce sectoare ? Ce “fi atent cu arma să nu te rănesti”? Până una alta eu aveam altă grijă - valiza. Cu doar câteva zile înainte să ajung “aici” tata mă prevenise: ”Să aduci valiza acasă! Să fii atent cu ea!”. Tatei îi era frică să nu o leg de tren la plecare, așa cum făcuse un vecin dupa ce a scăpat de 2 ani de armată, vecin pe care eu îl urmam în toate cele. Mai ales in rele! Cum să nu o aduc acasă? Trebuie să facă armata și tăntălăul de frate-meu care acum stă și se hlizește la mine, urându-mi “plantoane și sectoare pân’ la liberare”.
A, ce bine! Mai sunt și alții care au valize și îndură la fel! E satisfacția cuiva care vede pe altul chinuindu-se în acelasi mod.
Intrăm în camere. ”Ce sunt mă cu valizele astea? Unde vă credeți? În armată? Aici nu e armată!! Să duceți valizele acasă!!!!!!!”
Tata însă spre disperarea mea o ștersese englezește. ”Mingea” e, până la jurământ - atunci mi-au promis că mă mai vizitează -, în terenul meu, mai precis pe fișetul meu.
A! Păi am uitat să vă spun. Am un fișet numai al meu. Pe fișet mai sunt vreo 2-3 valize ale camarazilor (o fi tot în tradiția casei?) și ca să pot avea acces la a mea trebuie să le cobor pe celelalte, cel puțin la fel de grele ca a mea. Se vede că nu numai eu am adus șifonierul și bucătăria cu mine. Două săptămâni mi-am rupt sufletul tot coborând și urcându-le înapoi pe fișet. În fișet ar trebui să îmi țin lucrurile, dar a fost de ajuns ca un coleg să îmi bage cuiul în inimă că se cam fură pe aici și am mutat aproape totul în valiză, transformând-o într-un adevărat seif.
De când zvonul cu furatul, dorm iepurește. Mi-am pus la valiză și un lacăt mare, de dimensiuni solare. Să încerce acum dacă îi dă mâna! În plus mai e și segentul de serviciu, un adevărat Străjer al camerelor.
Pe măsură ce se golea de mâncare, în loc să mi se pară mai ușoară, paradoxal, valiza mi se părea mai grea. E adevărat mai erau pe-acolo pe fund vreo 60 de conserve și 30 de calupuri de cașcaval, dar trebuia să mai scadă în greutate cât de cât. Deja obosisem.
Într-adevar nu avea cum să nu se întâmple. Inevitabilul s-a produs. Era doar o chestiune de zile. Am pierdut cheile, vă amintiți, ale lacătului solar. Șoc total. Confuzie. O oră am vegheat lădoiul fiind marcat de eveniment. Dublura a rămas la tata. De ce ? Și eu mă întreb. Foamea mă trezește din veghere. Mâncarea e în valiză și trebuie să găsesc o modalitate de a ajunge la ea.
Evrika! Sunt salvat! Þip mai tare decât Archimede! În unitate este un atelier mecanic. Lăcătușul care vine să mă rezolve aduce a urmărit general. Dar pe cine mai interesează? “Mai cu sentiment, vă rog, e veritabilă, are tradiție”. Mă liniștesc repede când văd cât de fin lucrează. Gata! “Cutia Pandorei“a fost deschisă! Ãsta sigur e un “meseriaș”. Sigur a fost cândva de cealaltă parte a baricadei.
AMR-ul până la jurământ aproape că a expirat. A venit! E ziua cea mare! Ziua depunerii jurământului, ziua când scap de valiză....pardon, când o văd pe mama, când îi dau valiza tatei s-o care el la mașină pentru că eu i-am fost lift două săptămâni și nici dacă mi se ordonă nu mai pun mâna pe ea.
Plec acasă. La fel și valiza. Eu ma întorc luni, valiza în schimb va avea cea mai lungă permisie care a existat și va exista vreodată.Acasă voi dormi și eu liniștit fără să mai am vise urâte cu lacatuși care vin si îmi sparg valiza .
Valiza a murit! Trăiască fișetul! Apropo, am uitat să vă spun: nu avem voie cu lacat la fișet pentru că “aici nu se fură”.Vă dați seama că somnul meu va deveni iarași un calvar.
Totuși așa ca de încheiere, vreau să va cer părerea. Două săptămâni sunt de ajuns pentru a se spune că am fost în armată cu valiza și că am respectat tradiția familiei?