agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2654 .



Sărbătorile resentimentare
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Eugen ]

2004-02-02  | [This text should be read in romana]    | 



Motto
“Căci, în vreme de restriște, multe
năpârci scot capul. . . ”
Ecleziastul pustiei

“Prea STIMATE DOMNULE LEUNUCÃ,

Mă scuzați de deranjul pe care vi-l pricinuiesc prin citirea acestei scrisori. Vă apreciez în mod sincer, ca unul din Marii Salvatori ai acestui popor, ca pe una din cele mai luminate Minți ale Patriei și tocmai de aceeea îndrăznesc să vă aduc la cunoștiință o propunere care vă va stârni sigur interesul. Printre altele, Ministerul nostru se ocupă de sărbători și sărbătoriri. Pe cine sărbătorim, pe cine aniversăm noi ?
Au parte de aniversări, de comemorări doar oamenii extraordinari, deosebiți, accidentele genetice ale nației. Până în prezent nu au fost valorificate suficient calitățile poporului nostru, calități de care beneficiem majoritatea, din belșug. Aș vrea să mă refer în primul rând la invidie și pismă. Poporul nostru e invidios din prima zi a existenței sale. Popor sărac, văzând tot timpul pe alții, mult mai bogați care vin să se înfrupte din ce mai avea -invidia este un lucru natural și constructiv, împingând societatea înainte, aidoma legilor lui Darwin. Eroii mor tineri. Invidiosul, pizmașul, cârcotașul supraviețuiește și duce ființa patriei mai departe. De accea, MULT STIMATE DOMNULE, îndrăznesc să vă propun sărbătorirea zilelor resentimentare. Aceste zile vor avea fastul lor, mai sobru și mai puțin exuberant și totuși un fast de speranță și încredere, dacă nu în șansa ta măcar în legea probabilităților care spune că, odată și odată vrăjmașul tău își va rupe gâtul. Zilele resentimentare ar putea înlocui doliul, comemorarea celei mai înalte trădări, celei mai groaznice catastrofe, celei mai depline prăbușiri. Căci, dacă este adevărat că eroii și-au lăsat cu miile corpurile pe câmpul de bătaie, dacă este adevărat că bucăți din corpul scumpei noastre patrii au fost pierdute. că vecinii noștrii au fost făcuți sclavi și duși în robie, totuși, cineva a prospițat, cineva a dus patria mai departe prin simpla sa supraviețuire.
NOI SUNTEM RESENTIMENTUL. Noi suntem invidia, ura, durerea că alții au putut și noi nu.
Resentimente există, ele se adună, se aglomerează, o promovare pe care ai scăpat-o, iubita ta cu altcineva, firobuzul pierdut, nasturele rupt, pantalonul crăpat, norocul altora, în special norocul altora.
Și, așa cum m-ați învățat în nenumărate rânduri, STIMATE DOMNULE, noi avem datoria de a acționa și nu a reacționa căci reacțiunea vine totdeauna prea târziu, e lipsită de inițiativă și originalitate și mai ales răspunde unei acțiuni inițiate de altcineva. Iar dacă altcineva inițiază acțiuni, mai devreme sau mai târziu s-ar putea să câștige.
Să comemorăm, așadar, STIMATE DOMNULE , supraviețuitorul, lașul ce a părăsit din timp câmpul de bătălie, trădătorul mărunt și trădarea sa, mare și neagră s-o uităm.
Să sărbătorim ura, ura pentru cel mai deștept, mai frumos, mai bogat decât noi.
Să ne îmbăiem, STIMATE DOMNULE , în zilele resentimentare, în propria noastră micime-să fim în stare să invidiem, pizmuim pe cel mai frumos, mai bogat, mai deștept decât noi, să dăm în cap la cel mai mic semn de slăbiciune fratelui, soției, vecinului-să urîm și să disprețuim fără motiv.
Să facem din această pismă sărbătoare națională, să fim măcar o zi cinstiți cu noi înșine și să ne recunoaștem așa cum suntem.
Să lăsăm totuși, STIMATE DOMNULE, așa cum bine se cere de la ministerul ce cu onoare îl aveți în grijă, să lăsăm deci să plutească un văl de vină, de nesiguranță, de neîncredere peste această sărbătoare. Să facem ca aceia care umplu străzile, în sărbătorile resentimentare să se uite unii la alții furișat, cu coada ochiului și să se întrebe “oare nu voi fi eu, mâine, cel trădat ?”. Propun următorul plan de desfășurare al unei astfel de zile-pentru cele mai importante repere orare dau și sloganurile cele mai potrivite:

Orele 10-11-defilare rapidă, fără nici un fel de formație, în uniforme obișnuite- regimente de la o poartă, la cealaltă poartă a orașului “Intrăm și ieșim, câștigăm și pierdem, creștem și descreștem”
Orele 11 10-12-slujbă religioasă –sobor de preoți în frunte cu ÎPS “Þârînă suntem, Doamne, țărînă”
Orele 12-15-defilarea masselor largi-haine închise la culoare, privirea demnă, pieptul înainte-participanții defilează singuri, fără nici un fel de formație- “Eu mi-s stăpân”.
Orele 15 10-16-Discursuri ale provinciilor patriei-tema “Noi suntem cei buni, cei drepți, singuri luptăm, toți ceilalți sunt trădători de neam și de patrie”
Orele 16 05-18-promenadă în parc. Fanfara militară. covrigi, bere și mici cât cuprinde.
Ora 18 30-Masă festivă în centrul orașului.
Orele 19-Retragere cu torțe-Urlete, amenințări la adresa dușmanilor scumpei noastre patrii, teroare sacră-“Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”


Cu speranța că propunerea mea v-a interesat.
Al dumneavoastră serv supus
K
PS. De asemenea, aș propune înființarea unui ghișeu al Jăluirii, ghișeu la care oricine să poată veni să se plângă, să se jeluiască, jeluirea este una din cele mai importante activități ale poporului nostru, n-o putem lăsa neînregimentată, oricine să poată să se jeluiască oricui, toată ziua. . . să facem programe pentru jeluire, atunci când să ne dăm cu toții poalele peste cap și în rest să ne vedem de treabă-stabilim niște zile, de exemplu vinerea este o zi foarte potrivită pentru jeluit, vineri toate ziarele vor publica jeluirea cititorului sărac, fără casă , fără de-ale gurii, părăsit de nevastă, prietenă, vineri ne vom jelui cu toții, țara se va închide și ne vom plânge unii altora. . . . "
Rezoluția Leunucă:idee bună, de urmărit. Vine cu mine, în inspecție
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Noaptea cobora ca o pisică pe burlan. Era ora vrăjitoarelor și începu să îi fie frică. Orașul se îndepărta din ce în ce mai mult și se întrebă dacă tot drumul lui avea vre-un rost, dacă această ciudată călătorie i-o va aduce pe Emma Lia. Noaptea veni dintr-o dată, nu ca un vapor care pleacă din port, ci ca un sinucigaș care se aruncă pe fereastră. Sigur, îi era frică, deodată se împiedică de ceva și se aprinseră luminile și acolo era o piatră.
El înainta șovăielnic prin tenebrele nopții. Auzea vocea unui bețiv, cântând "Am Rio Jarama" undeva departe. Fluturi uriași îi mângîiau părul cu aripile lor , păsări necunoscute tăiau aerul în căutare de pradă. Era ora vrăjitoarelor. Un țap i se încurcă printre picioare. Se depărta tot mai mult de oraș și vântul rece începu să-l supere. Mai simțise un astfel de vânt demult, la Amsterdam, într-un octombrie dus. Înainta cu speranța că, în sfârșit, va găsi un ac de cojocul încăpățânatei Emma Lia la Sabatul Diavolilor mici.
Noaptea cobora ca o pisică pe burlan. Era ora vrăjitoarelor și începu să îi fie frică. Orașul se îndepărta din ce în ce mai mult și se întrebă dacă tot drumul lui avea vre-un rost, dacă această ciudată călătorie i-o va aduce pe Emma Lia. Noaptea veni dintr-o dată, nu ca un vapor care pleacă din port, ci ca un cuirasat care se scufundă, trăgând spre adâncuri pe toți marinarii care-și primesc calm moartea. . . Sigur, îi era frică. Ciurde de centauri oblongi treceau pe lângă el, hârjonindu-se. Un fluture imens se învârti deasupră, umplându-l de scârbă când îi simți aripile chitinoase pe față. Lucruri nedeslușite zburau, alergau și se târau pe lângă el, atingându-l eventual . Își dădu seama că se rătăcise, baba cea nebună îl năucise cu informații de tipul "la treizeci de pași după ultima casă e un pom uscat. . . o iei după umbra pomului uscat până la o hârcă care zace așa ca proasta pe pământ. . . de la hârcă vei vedea un activist, o să-l recunoști ușor (ce activist, întrebase el ca tâmpitul, de-al nostru sau de-al lor ?-baba îl hâșâise nervoasă, ) lasă prostiile și ascultă, după activist e o apă mare și un pod de piatră și de lut și de nuiele și după pod e englezul cu maimuța în brațe". . . nu vedea nimic, nici hârcă, nici activist și cu atât mai puțin apă sau pod , aprinse un chibrit și ceea ce se înfățișă în fața ochilor lui uimiți fu o haită de câini negrii, imenși, cu boturile căscate, cu flăcări în ochi și o luă la fugă, fugea de parcă l-ar fi urmărit moartea, fugea știind că nu va mai avea nici un fel de scăpare, că aceia erau într-adevăr câinii iadului și că aveau să-l sfâșâie, era curios, nu-l ajungeau din urmă ci doar îl goneau, îl hăituiau și deodată se împiedică de ceva și se aprinseră luminile și acolo era tronul englezului și englezul cu maimuța în brațe. Vru să spună ceva dar maimuța duse degetul la gură și îi făcu ȘȘȘttt. . . .
-Păi, e simplu, făcu englezul. Ați mai fost odată împreună. . . . Ați fost împreună și în altă viață
Ai fost un rege barbar, cândva . . . . un mare rege barbar, dacă vei întâlni vreodată, un zidar și un tâmplar lucrând la castelul vre-unui bogătaș vulgar, ei îți vor putea confirma, bineânțeles dacă vor și, în mod sigur n-or să vrea, zidarii și tâmplarii sunt cei mai răi, ei l-au omorât și pe Hiram, . . . și Leunucă știe, dar nici el nu a vrut să îți spună că ai fost fericit, cândva. . . . erai un rege tânăr și nesăbuit, îți plăcea să -ți primești dimineața șambelanii ciudați întins de-a lungul patului, gol, îți plăcea să-ți bați joc de toată moșimea aceea, spuneai că un singur cuvânt al celui mai amărât supus de-al tău face cât toată înțelepciunea lor, ai fost un rege nebunatic, un rege prostuț, ai crezut tot ce îți spuneau favoriții tăi, și mai ales sieur-ul Conciliator, batavul acela înfumurat, cu pieptarele lui mov și verde închis, cu vorba lui aspră, sau era din Brabant parcă, erai un rege prostuț, îți plăcea să călărești și să te lupți. . . . , îți plăcea să tăvălești servitoarele prin fân, doica ta, Eletheurde ți-a fost și prima femeie, la 11. . . 12 ani, erai cam eretic, îl urai pe episcopul Reginald Ragnaud, îl socoteai doar un țărănoi prost, , îți plăcea să simți vântul prin plete. . . și de-aici K își aminti mai departe, ca un vis rău, ca o cădere , penumbră, penumbră, și șambelanii aceia ciudați, cu pălăriile mari ca niște capace de canal și pene la pălăriile strident colorate, cu ochii persoanelor înțelepte, prea înțelepte care văd nebuniile celor tineri, evident că nu pot să le dezaprobe, regele a făcut hârșt ultimul nesăbuit care a avut curajul să spună ceva, și sieur-ul Conciliator, oaspetele și sfătuitorul de taină al regelui, prietenul prea apropiat al regelui, și începutul dezastrului, o recoltă proastă, o mănăstire cu călugări prea recalcitranți trecută prin sabie, episcopul excomunică, aruncă anatema și fuge , clopotele nu mai bat în sate, morții rămân neîngropați, "regele e un păgân, regele a fost părăsit de Dumnezeu"poporul murmură, oasele nemulțumiților albesc în spânzurători, șambelanii zâmbesc complici, săbiile ies din ce în ce mai des din teacă, câțiva perceptori omorâți, baronii complotează, în nord și vest se ridică cete răzvrătite, cetele se unesc, bătălii pierdute, sânge, mult sânge, și-atunci, cu câțiva credincioși, și bineânțeles cu Conciliator pleacă în ceață pe o barcă șubredă, pe o mare furtunoasă, cu caii lor cu tot, marea se învolburează, nu mai seamănă cu nimic din ceea ce știau ei , văd stâlpi de foc la catarg, marea fierbe, sunt convinși că vor muri înnecați și se pomenesc pe un țărm ciudat, "era o liniște de început de lume, se auzeau doar valurile spărgându-se monoton și o ceață deasă, o ceață dușmănoasă ne învăluia", "aici ne vom găsi moartea, aici vom muri toți și eu voi muri primul pentru că pășesc primul pe acest țărm blestemat " zâmbi Conciliator conducându-și calul pe țărm, . își construiesc o așezare împrejmuită cu o palisadă de lemn își construiesc case și așteaptă . . . când și când mai dau o raită călare, fără să se îndepărteze prea mult. . . . nici țipenie "era un pământ fermecat, un pământ binecuvântat, fructele creșteau singure în copaci, aurul îți făcea cu ochii din albia râurilor dar n-aveam curajul să ne mișcăm prea departe , n-aveam curajul să întindem mâna, nouă ne era frică, cumplit de frică pentru că nu era nimeni, nimeni nimeni și toți știam poveștile acelea cu Neverlandia, acolo erau monștrii, acolo oamenii dispăreau, pur și simplu, nu în luptă, e o onoare să mori în luptă ci de spaimă, pur și simplu morți de spaimă. . . . totul era în pâclă, ziua era pâclă iar noaptea era și mai înspăimântător, dispăreau, unul, doi din oamenii mei, dispăreau pur și simplu, urmele li se pierdeau pe lângă palisadele de lemn"
Și atunci, la un moment dat, s-a făcut liniște, o liniște de început de lume. . . și pâcla s-a ridicat și s-a auzit un sunet ascuțit, foarte ascuțit , așa de ascuțit încât am căzut cu toții la pământ . . . și atunci, din pâclă au apărut ele. . . maiestuoase, îmbrăcate în alb, nu ca niște preotese ci mai degrabă ca niște ființe de pe altă lume, din alt pământ și Conciliator a strigat, scoțându-și spada "Sunt vrăjitoare, sire, vor să ne omoare, să le lovim cu spadele noastre, să le lovim cu jungherele noastre", dar până să o lovească, până să ajungă să o atingă cu spada sa pe ea a căzut fulgerat , ținându-se cu mâinile de burtă de unde, prin armura intactă îi țâșnea sânge, și așa a murit Conciliator, blestemându-l pe Dumnezeu cu vorbe imposibil de spus. . . . și era tristețea din ochii ei și durerea din ochii ei și o imagine îndepărtată despre o posibilă fericire și așa am murit eu, cu tristețea de pe fața ei și durerea ei înăbușită, și așa am murit cu toții, unul câte unul, fără să înțelegem, fără să fim înțeleși, în pâclă și frig. . . deși ea și cu mine. . . deși eu și cu ea. . . eram un rege barbar și năvalnic dar m-a îmblânzit ca pe un inorog. cum numai ea știa șmecheriile astea, cum numai ea putea să ne înțeleagă și să se facă înțeleasă deși vorbeam limbi necunoscute. . . e cam trist, dar trebuia să murim, n-aveam ce căuta acolo și nu vom putea niciodată să înțelegem , o nu vom putea să înțelegem niciodată în râsetele noastre și în cavalcadele noastre și în pasiunea noastră ce curge ca râuri pe cer, nu vom putea niciodată înțelege și ne vom mira totdeauna de ce , ne vom mira totdeauna de tristețea din ochii lor, sună puțin cam tezist, sună puțin cam stupid. . . ea a murit printre ultimii, zgâriindu-se cu sabia mea la un moment dat, din joacă. . . și-a dat duhul cu capul în poala mea și atunci am blestemat și am plâns și eu. . . după aceea nu mai era nimic și nu ne mai păsa nimic și, împreună cu ultimii supraviețuitori am deschis palisada așteptându-i fără armuri, cu săbiile în mâini și cerurile s-au deschis și au curs jos, pe pământ și monștrii groaznici, monștrii semantici, monștrii inimaginabili au intrat și ne-au sfâșiat. "

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!