„Hai, oprește filmul fanteziei!”, îți spune vocea necunoscută, ușor amuzată și cu o tentă voalată de consumul îndelungat al nicotinei.
„Filmul” în care ai fi putut încorpora bărbatul care stă vis-à-vis de tine, la o masă cu o altă femeie, ar fi putut avea, într-o altă zi a vieții tale, un pătrățel mare de interdicție pentru minori. Dar nu astăzi, nu ieri, poate… curând.
Întorci capul să privești stăpâna acestui timbru vocal. Anul ei de naștere îl devansează cel puțin cu o decadă pe cel care îți stă ție scris în actul de identitate, zâmbetul e plăcut, acel gen de unghi al buzelor care spune un roman fără să articuleze un cuvânt. Părul, de un blond închis, încadrează o față ovală, liniștită, iar machiajul nu este atât de strident, încât să-i definească prezența în acest bar ca pe un loc de muncă.
Încerci și tu să curbezi mușchii zonei rujate într-un arc de cerc, dar efortul este aproape dureros, așa că te afișezi cu un prêt à porter din garderoba de zâmbete la preț redus. Te întrebi de ce oare întârzie C., dar știi că nu e niciodată punctuală și te cerți pe tine însăți pentru atenția exagerată acordată acestui aspect al interacțiunilor umane. C. este prietena cu care te ții de mână când balustrada unui braț bărbătesc este absentă. Acum lipsește și crezi că următoarele trepte din pasajul spre lumină va trebui să le parcurgi singură.
– Următoarea dragoste e cea mai mare, auzi, din nou, vocea voalată. N-ai chef de conversație și genul acesta de clișee n-are puterea să-ți ridice din noroi balonul optimismului, din care se pare că a ieșit tot gazul speranței. În afară de o privire, ambalată în hârtia reciclată a lui „lasă-mă-n pace”, n-o învrednicești cu mai mult. Doamna are însă chef de conversație și continuă:
– Þi l-ai ales pentru că aveai impresia că era bărbatul cel mai potrivit pentru tine. Dar ți l-ai ales și pentru că, inconștient, ați simțit că defectele voastre se încâlcesc între ele, precum scaietele cu lâna mielului. Alegem deseori parteneri care nu ni se potrivesc, dar se pare că așa este definită viața. O fi blestemul acestei societăți imperfecte? Cei care greșesc, urmându-și chemarea fără să le pese de părerea altora, sunt rarități care țin de grupa excepției.
– Vreți să spuneți că suntem cu toții idioți?, formulezi politicoasă deschiderea în șahul conversațional.
– N-am spus asta. Aș fi putut spune că venim cu bagajul din copilărie, cu sistemele de referință date de familie, cu amintiri, cu alte cuvinte venim cu sandwhich-ul de-acasă. Și alegem cam același fel de mâncare. Arătăm prea puțină curiozitate sufletească. Iar când ne aruncăm în extrema cealaltă, un fel de haute cuisine emoțională, plecăm de la masă cu o vagă senzație de foame.
– Eu n-am plecat cu senzația de foame și nici nu cred că am ales același fel de mâncare, am vrut doar să știu că mâncăm împreună, continui tu metafora alimentară a doamnei de lângă tine.
Privești în jur la fețele zgomotoase și vesele care umplu localul, la umbreluțele fustelor, imposibil de închis de scurte ce sunt. În roabele căptușite ale sutienelor, sunt transportate piersici măsluite-n pepeni, de parcă proștii de bărbați n-ar ști și alfabetul orbilor. Mimica ta disprețuitoare, la contemplarea acestui peisaj, este corect înțeleasă de ochii calzi ai necunoscutei, care îți împinge gândul pe coasta unei analize sociale.
– Privește-le cum se mișcă: lent, cu atitudinea studiată a unor portavioane care au dificultăți să ancoreze într-un port, și imaginează-ți-le, cu astfel de tocuri, cum stau chircite deasupra latrinei din spatele casei, zise ea, cu zâmbetul malițios al uneia care a văzut câte ceva în viață.
Într-un flash de imaginație, încerci să vizualizezi nivelul de igienă al toaletei din capătul coridorului, pe care n-ai vizitat-o încă. Tot atunci îți amintești de invitația la nunta unui văr mai îndepărtat, care locuiește la țară, cu latrină în curte, invitație pe care, în clipa asta de asociații libere, nu vrei s-o onorezi.
– Mamele le-au învățat să-și depună capitalul erotic la banca liberă a căsniciei și să aștepte. Uită-te la ele cum se descurcă toate din dobândă, continuă vocea, cu o inflexiune caldă, lipsită, de data asta, de orice reproș.
– Sincer, n-am venit aici să fac studii antropologice, negociezi tu ieșirea din ringul unde detești să fii clasată, doar pentru apartenența ta socială.
– Ai dreptate, spune doamna, cu ochii pironiți pe două fete tinere, care dăruiesc îmbrățișări pasionate unor proaspăt sosiți, dar privește-le cum scot dragostea din bărbați, precum niște pasageri necivilizați, care, prin geamul deschis al autobuzului în mișcare, smulg fructe din pomii de la marginea drumului. Multe frunze, multe ramuri, dar puține roade. Ajung apoi acasă, întrebându-se de ce li se întâmplă lor așa ceva.
– E forma de fericire și împlinire pe care și-au ales-o, comentezi tu sentențios, întrebându-te când ai făcut ultima oară ceva asemănător.
– În tangoul iubirii, nu trebuie să urmărești doar muzica, spune femeia cu părul blond castaniu, comandând încă un pahar de apă minerală, deși primul pare neatins.
Mai iei și tu un cocktail de fructe și te întrebi pe unde s-o fi pierdut C., pendulând între alternativa unui beep scurt sau a unei conversații telefonice, încadrată de sulițele ascuțite ale decibelilor. Imaginea cu tangoul iubirii ți-a rămas, însă, în minte și replica nu se lasă așteptată:
– Îmi este clar că nu DOAR muzica e importantă, dar nu mi se pare fair să nu pot dansa cu omul ales până la sfârșit, spui tu, luându-te, în gând, de ucenicul sorții, care a încurcat sforile marionetei cu numele tău.
– Iubim à la Euclid sau à la Pitagora, spune doamna, lăsându-te ușor contrariată de legătura dintre tango și geometrie, așa că întrebi:
– Cum adică?
– Euclid a venit cu o axiomă care afirma că printr-un punct se poate trece o singură dreaptă paralelă cu o dreaptă dată. Deci este o chestiune de monogamie a dreptelor paralele, o formă de absolut. Când studiezi mai multă geometrie, înveți că în relații triunghiulare, o ipotenuză poate face față la doua catete. Această armonie are, totuși, limitarea dată de unghiul drept dintre cele două laturi. Cei care iubesc teorema pitagoreană extind regula și forțează armonia numerică asupra unor legături emoționale, care sunt reduse prin diverse tertipuri la triunghiuri, spune doamna și, cu privirea pironită pe tine, caută în mimica ta dovezi de înțelegere ale acestei mostre de înțelepciune elină.
– Eu îl prefer pe Euclid și subscriu la teorema lui, zici tu, gândindu-te dacă acel corolar de dăruire totală, pe care o aștepți de la partener, se potrivește în concept.
– Da, asta este într-adevăr ideal, dar știi cum e cu axiomele și cum e cu oamenii, au coeficienți de elasticitate diferită, spune doamna, jucându-se cu paharul.
– Eu cred în asta, cred în iubirea care poate să crească, mai cred în armonie, în sinceritate și în dăruirea totală, scoți tu cărămizile care-ți stau la baza filozofiei de viață.
– Sună splendid, doar că trebuie să iei în calcul și riscul unui eșec, zice femeia, iar pielea delicată din jurul ochilor se încrețește într-un zâmbet aproape matern.
– Totul sau nimic, spui tu, cu aroganța celei care își respectă principiile și care încă-și ține ceasul biologic ambalat în debara.
– Asta îmi amintește de povestea unui gurmand pătimaș, revine doamna, după câteva secunde de tăcere, și, cu același zâmbet ușor detașat, continuă: de unul care a renunțat la toate și a plecat într-una din cele mai îndepărtate mănăstiri din Tibet, pentru a gusta faimoasele bucate care erau făcute acolo - în special esoterica prăjitură cu mere. Într-un final, după nenumărate sacrificii și peripeții, a ajuns la poarta mănăstirii obosit, înghețat, aproape sfârșit. Cu ultimele puteri a cerut renumita prăjitură cu mere. Lama care era de serviciu la bucătărie i-a răspuns: „S-au terminat merele”.
„OK”, a răspuns gurmandul, și, cu ultimul strop de vlagă, a șoptit: „Dă-mi una cu prune, sau cu nuci, sau cu… ce ai”.
Doamna tace și te privește cu drag, din zâmbetul ei, încărcat de simpatie și solidaritate, radiază înțelepciunea de-o viață.
– E un risc pe care trebuie să mi-l asum, mai spui tu, după o pauză imensă, însă vădit deranjată de finalul poveștii.
– În umbra fiecărei stele, e o altă stea, mai îndepărtată, mai delicată, mai subtilă. Îți trebuie doar un telescop mai puternic… Așa e și cu iubirile, salvează doamna metaforic, situația pe care nu vrea s-o lase să deraieze în ambiguu.
– Și care sunt șansele să găsim steaua potrivită?, întrebi tu, contemplând imaginar datele statistice ale ultimului recensământ.
– Care sunt șansele să găsești o linie perfect paralelă cu una dată?, răspunde ea, printr-o întrebare, apoi, fără să mai aștepte, continuă: șansele nu sunt foarte mari, precum știi din poveștile pe care viața ți le-a spus, zice ea, ridicând cupa de sticlă străvezie. Hai să urăm noroc celor ce nu se opresc din căutat. Pentru acele femei și acei bărbați care visează, spune doamna, fără vreo notă cinică în glas, și privirea-i te învăluie ca pe-o prietenă apropiată. Apoi, privind prin paharul pe care-l ai în mână, adaugă:
– Durerile dragostei n-au mai mult în comun cu dragostea decât nisipul clepsidrei cu timpul. Durerea ne dă o iluzie că am iubit, tot așa cum mișcarea nisipului în cădere ne dă o iluzie a timpului trecut, spune doamna, privind cum pleoapele tale sugrumă lacrimi nenăscute.
Moment în care auzi vocea prietenei pe care o aștepți și care, cu râsul ei zglobiu de început de aventură, a sosit și tocmai se pregătește să ia loc pe un scaun alăturat.
Aproape deranjată de apariția ei, tocmai când conversația trecuse de punctul critic, te hotărăști să faci prezentările. Tot atunci realizezi că nici măcar nu ai făcut efortul să afli numele doamnei de lângă tine.
– Ea e C., începi tu întorcând capul spre prietena ta, iar eu sunt I.
– Încântată să te cunosc, zâmbește ea, în clipa când își mută privirile spre tine. Eu sunt Jasmuheen. Sunt pentru prima oară aici, în localul acesta, dar cred că întâlnirea dintre noi n-a fost întâmplătoare. Cu siguranță ne vom mai vedea.
Apoi, cu un gest elegant, se ridică de pe scaun, părăsind localul. Pe masă rămân paharele cu băutură neatinse și o bancnotă cu denominație mare.