Atât de reală... îți simt parfumul, și alerg... dar în loc de brațele tale catifelate ating zidul rece și dur.
Mâinile îmi sângerează... și urăsc... urăsc tehnica și știința care ne desparte și ne apropie în același timp, îndurerându-mă. Zâmbești compătimitor... ființă superioară... da!... Cine mai iubește azi? Vă e rușine... voi nu vă înjosiți să iubiți... și vă mai numiți oameni! Vă ascundeți după paravane de tehnică... ființe vii? ... imagini vorbitoare!
Și totuși... atât de reală... chiar briza rece ce mă înfioară îți flutură părul negru... amazoană! ...doar o imagine moartă! Ba nu, vie! ...atât de vie încât inima mi se ridică în tâmple și sângele îmi colorează obrajii. O, ceruri... cu ce sunt de vină că sunt un biet nostalgic ce trăiește în trecut?
Vorbești... și vocea-mi pătrunde-n suflet... se infiltrează adânc, tot mai adânc... mă descompune... atât de caldă, de blândă... un vânt, o șoaptă... atât de normală... și de reală... iau viața pe buze roșii... un zâmbet de vis.
Și urăsc!!! Urăsc buze..., urăsc vorbe... urăsc imaginile lor și iubesc...
Mă satur de incertitudine... renunț la chipul tău diafan și sufăr... Declar pe un ton sec... știința noastră... limbaj de lemn: " Sistem închis ", și holograma dispare.