Videla, Viola, Galtieri –cântăreți de operă? Telenovelas și războiul din Falkland

Paradoxal, și telenovelele, deja inventate, dar pe care românii le-au descoperit după mișcarea din ’89, au fost tot un produs al unui anumit gen de regim totalitar. În timpul dictaturii militare din Brazilia, inaugurate de faimoasele „golpe”, loviturile de stat din anii 1961 și 1964, rețelele de televiziune nu prea mai aveau ce difuza, căci era curată nebunie să critici vreun general sau un politican. Așa că jovialilor brazilieni le-a venit ideea unor interminabile povești siropoase, numai bune de adormit poporul între două ediții ale Carnavalului de la Rio, condimentate și cu ceva senzualitate naivă, gen „soft”. Era perioada președinților „de fier”, Humberto Castillo Branco, Arthur da Costa e Silva, Emilio Garrastazu Medici, Ernesto Geisel și Joao Baptista de Oliveira e Figuereido. „A înnebunit sciitorul, s-a țicnit, dom’ne, ce ni-i înșiră pe toți ăștia?!” – vă veți întreba, pe bună dreptate. Pentru că sună prea bine, prieteni, pentru că iadul celor mai negre intenții se ascunde adesea sub un astfel de ambalaj înșelător.
Anno Domini 1978, Campionatul Mondial de Fotbal era în toi și toată gașca de la „Iulia Hasdeu” ținea cu amfitrioana Argentina, urlam „Gooooool, gooooooool”, ca și comentatorii lor nebuni, „es-ca-po-a-un-contrar, goooooooooooollllll”, pe mai multe voci, ne cronometram, trebuia să batem recordul de 17 secunde al lui Dobre (*), rupeam caietele de școală și făceam fluturași, „papelitos”, pe care-i aruncam în sus la fiecare reușită a lui Kempes, Pasarella sau Houseman.
Pe micul ecran, la tribuna oficială, un ins mărunțel, spilcuit și cu mustață, agita o umbreluță în culorile naționale alb-albastru, îl chema Jorge Rafael Videla, era „Presidente de la Republica” și general de felul lui, ce nume frumos avea, bată-l norocul. Mai târziu l-au numit dictator, acuzat și el de moartea acelor „disaparecidos”, dispăruții, dar ce nume fascinante aveau dictatorii Argentinei: Videla, Viola și Galtieri. Doamne, parcă erau tenori la operă, iar în realitate nenorocitul de Galtieri avusese ideea cu aventura eșuată din Insulele Malvine, când a vrut să captureze bătrânul „Union Jack” de la britanici, drapel care flutură și acum în Falkland.

Las Malvinas son a la Argentina!

Tremurau de frig, în uniformele lor de vară, bieții prizonieri argentinieni la Port Stanley, dârdâiam și noi pe terenul de sport de la „Iulia Hasdeu”, dar făloși nevoie mare, căci pe tricourile fiecăruia (întâmplător alb-albastre) stătea imprimat „Las Malvinas son a la Argentina”, organizatorul secret al operațiunii fiind chiar căpitanul echipei de fotbal a clasei a IX-a „mate-fizică”, bunul prieten Dan B. Când ne-a văzut profu’ de sport, să-i cadă falka, apropo de Falkland: „Ce mă, ați înnebunit cu tricourile astea?!” „Noi ținem cu Argentina, dom’ pro’esor!” – răspundeam în cor, cu pieptul bombat, mai puțin eu, care mărturiseam un adevăr doar pe jumătate. Ca fundaș, îmi plăceau de fapt uruguayenii, că erau mai cotonogari, n-aveau mamă, n-aveau tată, intrau tare la oase, cu jambierele jos, așa le aveam și eu, inspirându-mă din niște secvențe de groază văzute prin Campionatul Sud-American, unde „celeștii” îi măcelăreau pe sărmanii „artiști” brazilieni... Mai demult, avuseseră și argentinienii un cotonogar de talie mondială, unul Albrecht, pe care mi-l imaginam, nu știu de ce, ca pe un nazist refugiat cu submarinul undeva în Þara de Foc, Tierra del Fuego, pe unde-și înțărcase Darwin teoria lui idioată cu evoluția speciilor.
Ca fronda să fie totală, „spectatorii” acelui meci de pomină, în care măgarii din clasa a XIII-a (care vorbeau porcării și ne țineau ca nesimțiții la ușa vestiarului) ne-au dat la oase mai ceva ca Nacional Montevideo, au aruncat cu hârtiuțe rupte mărunt-mărunt, care s-au lipit apoi de asfaltul terenului, după o ploaie zdravănă. „Băi, ăștia cu Malvinele, ce-ați aruncat pe teren, măi tembelilor, ce-i cu mizeria aia?” Unul dintre noi, mai „titrat”, s-a ridicat din bancă, uitând că e în cravată, sacou, dar cu chiloții de sport încă pe el: „Am aruncat cu papelitos, ca la Campionatul Mondial!” „Cu pap..., cu ce, mă?!” – holba ochii profesorul, năucit. „Cu papelitos” – repetă tâmp imprudentul coleg. „Să ieșiți imediat pe teren și să curățați asfaltul, cu lama de ras, dacă trebuie. Înțeles?!”
Oricum, peste ani, rămăsesem tot de partea Argentinei. La Mondialele din ‘90, într-una din acele „notte italiane” (mamă, ce mai cânta italianca aia turbată!), suferind un acces de euforie după un meci electrizant, am oprit o mașină cu număr de Germania și, pe geamul deschis, i-am vârât șoferului, drept în fața nasului, fanionul alb-albastru al echipei Talleres Cordoba, material „subversiv” procurat dintr-o excursie în Cehoslovacia. I-am strigat: „Aaar-heen-tii-naa! Aaar-heen-tii-naa!”, până a înțeles mesajul. Spre surprinderea mea și a amicului Dan, căpitan de... echipă de fotbal, omul de la volan părea că dă dovadă de cam prea mult simț al umorului pentru un neamț sadea.
În fine... a doua zi, ne oprește pe stradă handbalistul B., înalt, blond și cu ochii albaștri, dar în rest cum nu se poate mai român, oltean chiar, pe la origini. Fugit în Germania, după o partidă temerară de înot pe Dunăre, bănățeanul nostru „vopsât” se întorcea pentru prima oară la Lugoj, după Revoluție. „Băi, Dane, ce v-a apucat azi-noapte, de mi-ați băgat fanionul ăla pe geam? Eram rupt de oboseală după drum și așa mă întâmpină lugojenii?!”
Aoleu, maestre, nu te-am recunoscut... „Nici o problemă, aveam și eu un steguleț la fel. Dacă vreți, vă mai dau unul cu River Plate, că am dublură...”