O veche și cunoscută legendă povestește că în mândrele păduri de odinioară ale Libanului s-au născut trei cedri. După cum știe toată lumea, cedrii au nevoie de mult timp ca să crească și acei copaci au petrecut veacuri îndelungi cugetând la viață, la moarte, la natură, la oameni.
Au fost de față la sosirea unei expediții din Israel, trimise de către Solomon, iar mai apoi au văzut pământul acoperit de sânge în timpul bătăliilor cu asirienii. I-au cunoscut pe Iezebel și pe profetul Ilie, dușmani de moarte. Au fost martori la născocirea alfabetului și-au fost uluiți de caravanele care treceau, cu poveri de pânzeturi colorate.
Într-o bună zi s-au hotărât să discute despre viitor.
— După toate câte am văzut – zise primul cedru –, vreau sa fiu prefăcut în tronul celui mai puternic împărat de pe pământ.
— Mie mi-ar plăcea să fac parte din ceva care să preschimbe pentru totdeauna Răul în Bine, comentă cel de-al doilea.
— În ce mă privește, aș vrea ca oamenii, ori de câte ori mă vor privi, să se gândească la Dumnezeu – a fost răspunsul celui de-al treilea.
S-a mai scurs o vreme și s-au ivit niște tăietori de lemne. Cedrii au fost tăiați și încărcați pe o corabie ca să fie duși departe.
Fiecare dintre copacii aceia avea o dorință, dar realitatea nu întreabă ce-ar avea de făcut cu visele; primul a slujit la construirea unui adăpost pentru vite, iar prisoasele i-au fost folosite ca să proptească fânul. Al doilea copac a devenit o masă foarte simplă care a fost vândută apoi unui negustor de mobile. Întrucat lemnul celui de-al treilea copac nu și-a găsit cumpărători, a fost tăiat și stivuit în depozitul unui mare oraș.
Nefericiți, ei se tânguiau: „Lemnul nostru era frumos, dar nici unul nu și-a gsit ceva frumos ca folosință.”
S-a mai scurs o vreme și, într-o noapte spuzită de stele, o pereche care nu-și putuse găsi nici un loc unde să se oploșească, s-a hotărât să-și petreacă noaptea în staulul ce fusese construit din lemnul primului copac. Femeia striga în durerile facerii și în cele din urmă a născut chiar acolo, așezându-și pruncul în fânul și printre lemnele care-l sprijineau.
În aceeași clipă, primul cedru a înțeles că visul îi fusese împlinit: acolo era cel mai mare dintre toți împărații pământului.
Ani de zile după aceea, într-o casă moedstă, mai mulți bărbați s-au așezat în jurul unei mese care fusese făcută din lemnul celui de-al doilea cedru. Unul dintre ei, înainte de a începe ceilalți să mănânce, a spus câteva cuvinte despre pâinea și vinul pe care le avea în față.
Și ce de-al doilea cedru a înțeles în aceeași clipă că el susținea nu doar un pahar și o bucată de pâine, ci legământul dintre om și Dumnezeire.
A doua zi au fost scoși doi dulapi din cel de-al treilea cedru și așezați sub formă de cruce. Au proptit-o într-o fundătură și după câteva ceasuri au adus un bărbat crunt rănit și l-au pironit pe lemnul ei. Îngrozit, cedrul își plângea moștenirea barbară pe care i-o lăsase viața.
Nu trecuseră nici trei zile, și cel de-al treilea copac și-a înțeles totuși menirea: bărbatul care fusese bătut în cuie pe el era acum Lumina care lumina totul. Crucea înjghebată din lemnul lui nu mai era un simbol al torturii, ci se preschimbase într-un semn de victorie.
Cum se întâmplă totdeauna cu visele, cei trei cedrii din Liban și-au văzut împlinindu-li-se soarta dorită -, dar nu așa cum își închipuiseră ei că avea să fie.