Domnul Micu este doctorul bătrânului Gufi, iar Gufi este desigur dacia mea, o supernova verde jad. Îi curăță injecțiile pentru că s-au înfundat din cauza benzinei.

- Data viitoare nu mai scăpați. Schimbăm rezervorul, asta e! zice domnul Micu.
- Asta e... repet și eu cu gândul în altă parte.

N-am ascultat-o niciodată recitând. Și nici cum arată nu-mi amintesc. În fotografie este slabă, are părul negru sau șaten închis, mâinile îi sunt subțiri, viorii. I-am auzit o singură dată vocea la telefon, voce de șoricel speriat, așa i-am spus atunci: ai voce de șoricel speriat.

După vreun ceas mă întorc la serviciu. Nu pot lucra, nu sunt atent, mă gândesc doar la ziua de mâine, când voi pleca la mare împreună cu Diana și Bella, și nu oriunde, ci la camping-ul din 2 Mai căci în Vamă e aglomerat. Cât timp a lucrat domnul Micu la mașină am trimis un SMS: ‘Peta, sâmbătă mă vei găsi împreună cu Bella pe plaja dintre Neptun și Olimp, lângă zona interzisă.’ Așa am scris.

Marea o fascinează, intră în valuri înfrigurată, încinsă de soare și vânt, iar spuma și nisipul o farmecă, o îmbie, o inspiră. Se joacă plimbându-și degetele pe crestele albe și, pentru o secundă, dispare în apa albastră, sărat-amăruie. Doar o secundă, apoi revine sărind ca un arc, într-o explozie de râs copilăresc, tril de pasăre speriată de furtună.

Dimineață, nu aștept să mă trezească ceasul. La ora două deja beau prima cafea, apoi le scol pe fete, pe Diana și Bella, plecăm puțin mai târziu. La opt dimineața cortul este deja instalat, iar înăuntru saltelele ne îmbie la odihnă. Dar cine se gândește la somn? Plecăm în Neptun, acolo lângă vilele de protocol. Îmi place mie plaja dintre stațiuni și mai am un motiv, astăzi este ziua cea mare, ziua când mă voi întâlni în sfârșit cu Peta. Diana mă ajută să mă așez lângă gardul ce ne desparte de oficiali, apoi se depărtează trei pași, mă studiază de jos în sus și bufnește în râs.

- Măi tati, pe bune, ești caraghios!
- De ce sunt caraghios?
- Uită-te în jur. Pe cine mai vezi cu umbrelă de soare multicoloră, șapcă verde, labe de scufundător, colac cu cap de rățoi, câine de vânătoare și prosop cu Pluto? Vrei să iau eu câinele?
- Cum de nu pricepi? Tocmai Bella, câinele de cânătoare este parola de identificare.
- Și cine trebuie să vină?
- Nu insista, este secret, mister, înțelegi?
- Ce atâta mister? O cunosc?
- Teoretic, da.
- Mă rog, numai tu poți să-ți dai întâlnire c-o fantomă.
- O fantomă cu părul alb... subliniez zâmbind.
- Fie și cu părul alb. Bine, vin mai târziu să te iau.

Pleacă. O privesc cum urcă scările spre aleea ce șerpuiește deasupra plajei. Soldatul îmi face semne.

- Ce rasă e?
- Brac german.

Înfig adânc umbrela în nisip, întind prosopul, pun colacul și labele lângă gard și merg cu Bella să-i arăt marea. Nu-i incântată, prea multă apă, iar valurile o amenință mereu. Ne întoarcem la prosop și ne așezăm la pândă.

Părul ei este singurul parfum care mă amețește, iar ochii mă învăluie într-un căprui adânc, fără margini. De unde emoția asta? Când mă gândesc la ea simt o durere în stomac, ca o cădere în gol spre împlinire... la fel simt și atunci când îi citesc versurile. Cu cine seamănă?... A trecut mult timp de când încerc să-mi amintesc și nu reușesc. În fotografie arată obișnuit, banal și totuși...

A început ploaia. Strâng prosopul și ne ghemuim sub umbrelă. Mai sunt zece turiști care, asemeni nouă, nu renunță. Ploaia se întețește, așa că mai pleacă patru. Dar Peta o să vină oricum, chiar și pe ploaie, veți vedea. Născută primăvara… e născută primăvara.

Și eu sunt născut într-o primăvară și-mi plac furtunile cu tunete și fulgere, ca să știi. Privesc spre Olimp. Hotelul Amfiteatru strălucește lovit de un ghem de raze scăpat, prin ce minune, dintre nori. Gata, rămânem singuri, eu și Bella. Ba nu, mai este și soldatul.

Începe să toarne cu găleata. Bate vânt rece dinspre țărm, iar picăturile sunt înghețate. Ce vară ciudată... doar soare și ploaie. De pe alee coboară o pereche strâns lipită, pitită sub o umbrelă albă.

În vara aceea am locuit la o familie de pescari din 2 Mai. Casa unde am tras era plămădită din cărămizi pământii cu paie galbene ieșite din lut. Avea un gard scund din calcar roșu, pe care se urcaseră, pentru odihnă, melci în toate culorile. Gospodărie de pescar slăbănog și femeie iubăreață. La prânz mâncam la Dobrogeanu și mă întorceam la plajă lipăind cu tălpile goale pe asfaltul fierbinte. Prima oară când am văzut-o a fost într-o seară de august. Era singură, se plimba pe lângă apă și se gândea aiurea ori poate dezlega versuri. Pe șira spinării m-a străbătut un fior ca un fir electric. I-am ieșit în drum și-am pornit spre ea. Aveam o senzație ciudată de neputință, ca atunci când te apropii de cineva și distanța, în loc să se scurteze, devenea tot mai mare. Parcă eram condamnat să o privesc veșnic cum vine spre mine pentru a nu ajunge niciodată.

Nu-i ea, desigur! Fata de sub umbrela albă e blondă și înaltă. Venind pe lângă apă se mai apropie o fată, în slip și-n canadiană roșie. Are gluga trasă peste părul strâns, nu-i văd chipul... nu-i văd nicidecum chipul. Mă ridic de sub umbrelă și cobor spre mare. Bella mă privește încordată dar nu îndrăznește să mă urmeze. Ajung în dreptul fetei în canadiană roșie, ne intersectăm și trecem indiferenți unul pe lângă celălalt. Nu-i nici ea, mă întorc lângă brac, sub umbrela cu petale tricolore. Dacă ar cădea deodată toate petalele sub greutatea ploii, Bella ar fi foarte necăjită. Urăște umezeala, griul și zilele ploioase.

Gata, ploaia s-a oprit, turiștii încep să vină din nou câte doi, câte patru. De data asta va apare și Peta, sunt convins! O fi mâncat undeva de prânz și din cauza asta a întârziat. Când o s-o văd, mă voi ridica de pe prosop, mă voi prezenta spunându-mi mai întâi prenumele, apoi numele și la sfârșit îi voi face cunoștință cu Bella. Abia după aceea vom porni înot departe în larg, abandonându-ne mării. O să trecem dincolo de năvoadele pescarilor, în locul acela liniștit, unde se ascund delfini. Ne vom juca împreună, le vom mângâia boturile catifelate și cozile lucioase.

Nu știu când m-a zărit prima oară. Probabil atunci când a rămas nemișcată, suspendată între stâncile ascunse de alge și scoici și pești mici strălucind slab ca niște regrete pe jumătate înghițite de timp. Se temea? Îmi amintesc cum râdea la gândul c-aș putea fi altfel decât în poveștile mele scrise de mult. Nu luasem în calcul posibilitatea temerii. Cum aș putea s-o încurajez, s-o impulsionez să-și continue drumul spre mine? Mă întorc, mă răsucesc într-o piruetă stângace. Privește-mă, sunt eu, prietenul tău dintotdeauna, uite... întind mâinile spre tine, într-o așteptare mută. Doamne, cât de mult doresc să-i văd chipul de-aproape, să-mi aud numele rostit de ea... Din nou simt durerea aceea în stomac și-mi este frică.

Cred că-i ora cinci. N-am ceas, dar știu că întotdeauna la ora asta plopii umbresc plaja. S-a și răcorit, pescărușii coboară în picaj pe uscat după mâncare. Unul aterizează chiar lângă noi, este atât de alb... aduce cu pescărușul Jonathan Livingston, dar el este din altă poveste.

De două zile marea este agitată. Râzând ne aventurăm în apă, în locul unde se formează valurile ca apoi să se spargă într-un tunet asurzitor. Ne aruncăm în vâltoare și ne ascundem în valuri, ne rostogolim în curenții teribili ca-ntr-o joacă nebună cu moartea. Acolo, la granița țărmului cu apa, renunțăm la măștile serioase, la ținuta scorțoasă de București. Ne lepădăm de civilizația orașului păstrăm doar zâmbetul omului simplu și bun. Zâmbet deschis, zâmbet de valuri și soare, de nisip fierbinte și cer senin, zâmbet de briză și pietre lucioase. Atunci și acolo, între valuri uriașe, față în față cu marea, reușim să ucidem spaimele, angoasele din noi, nimic și nimeni nu mai întunecă vreun gând uitat, ascuns în noi.

În afară de mine și Bella mai sunt doar trei tipi pe plajă. Cineva mă privește de sus, de pe alee. Apar primii turiști echipați pentru plimbările nocturne. Stau în același loc, lângă gard, cu prosopul pe umeri și aștept… nu știu ce aștept. Am înțeles că astăzi Peta n-o să vină… s-a înserat de altfel. Pe toată întinderea nisipului am rămas doar eu, Bella și soldatul. O fată coboară scara, se îndreaptă spre noi. Vine cu pas hotărât și se oprește în fața mea. Bella dă veselă din coadă.

- Hai, tati. Hai la cortul nostru.
- Și dacă…
- Nu, nu mai vine. E prea târziu.

Iau colacul, labele și întind mâna după umbrelă. Îi privesc atent petalele multicolore, încă sunt calde, respiră culoare.

- Mă ajuți să îngrop umbrela?
- Aici?
- Da, chiar aici, sub gard.

Nu întreabă nimic, săpăm împreună nisipul umed, apoi lungim umbrela în șanț și-o acoperim. Gata, nu mai sunt petale.

- Te simți bine acum?
- Da, acum sunt bine. Diana?
- Poftim?
- Ai avut dreptate, e prea târziu.