Jubileul unui microbist



Cuvînt înainte
Îmi este la fel de greu să încep aceste mărturisiri cum mi-a fost să găsesc titlul. Totuși, concis și la obiect, cum m-am străduit să fiu tot timpul, zic doar că a rămas mai puțin de o zi pînă la unul dintre cele mai mari evenimente din viața mea. Orice microbist cît de cît „hîrșit“ își dă seama despre ce este vorba, fiindcă o lume întreagă abia așteaptă (și a avut destul de așteptat) un meci între Brazilia și Germania, cu atît mai mult cu cît este lupta pentru supremația absolută pe această planetă în poate cel mai interesant domeniu. Mă simțeam tentat să argumentez de ce marele derby al tuturor timpurilor trebuia să se joace între aceste două echipe, lăsînd implicit la o parte altă multiplă campioană-Italia, dar mă rezum să spun că 2 titluri din 3 ale acestei mari echipe au fost obținute înainte de al doilea război mondial[I]. (De altfel, fotbaliștii țării care dă arbitrul[II] finalei de mîine-deși mai regulamentar era să fie de pe alt continent decît combatantele, și am văzut chiar la acest turneu final „centrali“ aproape impecabili din Kuweit sau Emiratele Arabe Unite-au jucat, atît cu Brazilia, cît și cu Germania, meciuri cu miză serioasă, care cam totdeauna asigurau prezența în finala campionatului mondial, cîștigarea ei, sau locul rămas pe podium.)

Scriind fraza dianinte, am făcut încă o conexiune cu istoria fotbalului: numărul locurilor de pe trepiedul gloriei este egal cu numărul țărilor care au dominat sportul cel mai iubit aproape peste tot de vreo sută bună de ani. El are totodată implicații foarte largi, poate încă nedeslușite pe de-a-ntregul, și sînt departe de-a fi primul care-și dă seama de asta. Fiind și unul din domeniile în care patriotismul adevărat se poate manifesta, îmi permit să afirm că marilor puteri ale fotbalului li se potrivește o zicală românească: „Toate lucrurile bune-s trei.“. Cunosc varianta ei în germană și italiană, dar n-o știu în limba portugheză. Dacă puteam s-o scriu și cum e la brazilieni, o puneam aici în toate cele trei limbi, din obsesia de a fi echitabil. Mă consolez cu o altă zicală de-a noastră: „În tot răul este și un bine.“, adică am avut ocazia să-mi afirm identitatea de român.

Din ceea ce am scris mai sus s-ar putea deduce că aș fi neutru în meciul la care sînt convins că se gîndesc o mare parte dintre semenii mei de pretutindeni. Dacă ar fi așa, e la mintea cocoșului că n-aș fi un adevărat împătimit al fotbalului. Unde mai pui că Brazilia este echipa mea de suflet, după cum se va vedea? În schimb, cu Germania am ținut extrem de rar-cel mai recent în meciul cu Coreea de Sud, din semifinalele acestui turneu. Am toată stima și admirația pentru această națiune, pe care sportivii-nu numai fotbaliștii-o reprezintă fidel, dar gîndirea (să-i zicem rațională) este una, iar dragostea-cu totul altceva.

Dacă aș continua cu tot ce-mi vine în minte, ar ieși o prefață mai amplă decît povestea propriu-zisă. Neapărat însă se cuvine să explic de ce m-am apucat tocmai acum să scriu despre cea mai veche și mai constantă pasiune a mea. Mi-am dat seama că acesta este al zecelea turneu final al C.M. de fotbal pe care îl urmăresc (de unde și titlul), și cu asta cred că am spus aproape totul. Zic „aproape“, fiindcă mai trebuie să adaug că nu sînt chiar un Matusalem; primele meciuri de care-mi amintesc (din Anglia-1966), s-au jucat cu un an înainte de a merge eu la școală. Vrînd inițial să mă adresez celor care cunosc și iubesc sportul la fel ca mine, aș fi zis că sînt născut în timpul Olimpiadei de la Roma. Acum îmi propun să vorbesc și celor mai puțin avizați, sperînd să-i fac să înțeleagă fenomenul fotbalistic-și sportul în general. A existat întotdeauna ideea că fotbalul se rezumă la a da cu piciorul în minge și că tot lovirea mingii este singurul mod în care poți să-ți folosești aici capul. Că este departe de a fi așa ne-o spun două nume de microbiști fanatici: Frédéric Joliot-Curie și Camil Petrescu. Pregnantă însă pentru toată lumea este defularea pe care ți-o oferă pasiunea pentru ceea ce pe drept se numește sportul-rege. Avem exemplul recent al argentinienilor[III] (nefericit, din păcate), dar eu mă gîndesc și la ce balsam erau în timpul comunismului meciurile de fotbal (pe stadion sau la televizor)-și nu numai la noi, dacă e să ne reamintim proza scurtă a lui Vasili Axionov.

Simt că nu am voie să închei acest preambul fără să aduc un omagiu memoriei lui Ioan Chirilă[IV], care mi-a înseninat tinerețea cu cărțile sale despre campionatele mondiale (și nu numai), în care la tot pasul vezi un adevărat intelectual. Mă mai gîndesc la Ion Băieșu, a cărui cărțulie despre primul campionat mondial trăit din plin de mine[V] are un titlu care pune lucrurile la punct: „Fotbalul-joc de bărbați“[VI].

Recitind rîndurile de mai sus, mi-a mai venit o idee: cum fiecare om are orgoliu, îmi place să cred că nu este întîmplător că am același nume cu scriitorii pe care tocmai i-am pomenit.

IOAN BOZAC, 29 iunie 2002

------------------------------------------------------------

I] La acea dată Brazilia cîștigase 4 campionate mondiale (1958, 1962, 1970 și 1994), Germania-3 (1954, 1974 și 1990), iar Italia-tot 3 (1934, 1938 și 1982).

II] Pierluigi Collina. Este considerat (pe drept, zic eu) cel mai bun arbitru din lume, dar la el acasă nu este pe primul loc, judecînd după media notelor din campionat. Pare un paradox, și totuși nu e; mai degrabă este o mosră de obiectivitate, pilduitoare pentru diferența dintre ei și noi-și nu numai în fotbal.

III] Erau într-o criză economică teribilă, dar au uitat de toate, cu gîndul la echipă, despre care știm cum „i-a alinat".

IV] Unuia dintre fiii săi-cel cu carieră în fotbal-i se zice Ionuț, ca și mie, care nu prea cred în coincidențe (v. și ultimul aliniat).

V] Mexic-1970

VI] Chiar dacă pare pleonasm (ca „fotbal masculin“ la Olimpiadă), voi spune că un bărbat adevărat prețuiește feemile pentru feminitate, și consideră că această trăsătură fundamentală este incompatibilă cu sportul cel mai îndrăgit. „Prietenii știu de ce“-asta că tot sîntem în domeniu.



A n g l i a - 1 9 6 6

Tot ce urmează va fi scris în primul rînd cu sufletul, așa că-fără să mă aștept să se creadă acest lucru-nu voi apela la cărțile despre istoria fotbalului, cărți pe care e ușor de imaginat de cîte ori le-am citit și cum le păstrez. Procedînd astfel, doresc ca eu în primul rînd să-mi dau seama de intensitatea percepțiilor din cei 36 de ani de cînd m-am atașat de cel mai iubit și cunoscut sport.

Sper că este clar că voi povesti despre campionatele mondiale de care îmi amintesc, și nu despre cele cu care am fost contemporan. (S-ar adăuga și turneul final din Chile-1962, eu fiind născut în septembrie 1960, chiar în timpul Olimpiadei de la Roma, fapt la care țin foarte mult și care s-ar putea să fi contribuit la pasiunea pentru sport. Pe tema primului campionat mondial din existența mea am făcut și o glumă, împreună cu fiul meu: nu l-am văzut-deci nici amintiri n-am-nu pentru că aveam 1 an și ceva, ci pentru că Televiziunea Română nu l-a transmis.

Să revenim însă la lucruri pe care eu le consider serioase și să vedem cum percepea un băiețel de nici 6 ani marele eveniment mondial, fără să înțeleagă aproape nimic din fotbal. (Vreau să fiu cinstit cu toată lumea, așa că recunosc fără discuție că abia după vreo 2 ani am început să mă implic ca spectator sau telespectator-dar despre asta voi scrie cînd va veni momentul.)

Eram proaspăt mutați-după ce pînă atunci stătusem cu bunicii dinspre mamă, în cea mai fericită perioadă a vieții mele-și încă n-aveam televizor, ca majoritatea celor care stăteau în noul cartier Gheorghieni. De aceea, cam toți bărbații își luau cîte un scaun de bucătărie și se duceau la „blocul muncitorilor“, care era chiar în mijlocul cartierului. (Îi zicea așa fiindcă acolo dormeau cei care lucrau peste zi la darea în folosință a blocurilor.) Desigur că voiam și eu să mă duc cu taică-meu, ca tînăr bărbat ce mă simțeam, dar mă gîndeam numai la ora la care începe meciul (pe la 8 seara). Părinții aveau în vedere și ora la urma să se termine (implicit că probabil ar fi trebuit să fiu adus în spate, dormind), așa că mă puneau la locul meu, deși mai mîrîiam eu.

Un meci tot am văzut în cartier, și poate nu este întîmplător că a fost singura victorie a Braziliei la acel campionat mondial (2-0 cu Bulgaria). Mătușa tatălui meu făcuse o criză biliară, și desigur că el-ca medic-fusese chemat. Maică-mea era foarte legată de cea care zăcea la pat, așa că a dorit să meargă și ea. Ei aveau televizor (și acum îi țin minte marca: „Grigorescu“), cu ecran mare (chit că-bineînțeles-era alb-negru) și, în timp ce părinții mei dădeau atenție mătușii, care era în aceeași cameră, eu-discret cum am fost întotdeauna față de cei în situații stînjenitoare-eram pironit cu ochii la imagini. Îmi amintesc perfect de o lovitură liberă de la vreo 30 de metri, trasă direct în poartă. (Ulterior am citit că autorul a fost Garrincha.)

Celelalte meciuri pe care le-am urmărit cît de cît-puține la număr-au fost la bunicii dinspre tată, pe un televizor „Temp“ care atunci era nou, și care a mai „mers“ vreo 25 de ani, ca mai toate aparatele de acest tip pe care le știu eu. Îmi amintesc de un alt meci al Braziliei (cu Portugalia, dacă reconstitui și din lecturile de mai tîrziu), în care m-a impresionat că Pelé a fost accidentat grav (și avea să părăsească definitiv acel campionat). Nu mi-a rămas în minte atunci cum s-a terminat jocul[1], dar și acum știu că bărbații din jur (pe lîngă tata și bunicul, era și soțul surorii tatălui meu) l-au remarcat pe Eusebio. Eu, în schimb, eram mai atent la prezentatorii meciurilor (Aristide Buhoiu și Cristian Þopescu-după cum mi-am dat seama mai tîrziu), cărora le ziceam „ăla frumosu' “, respectiv „ăla urîtu' ". (Dacă această scriere va apărea vreodată, sper să se ia așa cum trebuie luate aceste caracterizări ale unui copil de 5 ani și ceva. Aș vrea să nu încapă îndoială că-de peste 30 de ani-îl consider pe dl. Þopescu cel mai mare comentator de sport al nostru, și afirm cu toată tăria că-pentru mine, cel puțin-reprezintă în presa vorbită ce a reprezentat Ioan Chirilă în presa scrisă. Pe lîngă aceasta, nu voi uita uralele cu care a fost întîmpinat pe stadionul din Cluj în perioada cînd era ostracizat, urale care m-am alăturat, fiindcă dovedeau că simpatia și prestigiul de care se bucura erau mai puternice decît teroarea.

Am văzut și finala-tot la bunici-dar, ca dovadă că încă eram departe de a fi microbist, țin minte doar cum regina Elisabeta a dat Cupa conaționalilor săi. Nici poveste de cel mai discutat gol al tuturor timpurilor sau de marii jucători care s-au perindat prin fața suveranei. Dacă mă concentrez bine, îmi mai amintesc că echipa Angliei avea tricouri închise la culoare[2], dar în rest nici măcar chelia lui Bobby Charlton n-am remarcat-o.

Aceasta a fost istorisirea unui campionat mondial văzut de un copil destul de mic și-cred eu-obișnuit ca fel de-a fi. Curînd acel copil avea să prindă „microbul“, și percepția sa avea să se schimbe radical.

------------------------------------------------------------

1] 3-1 pentru Portugalia, și la fel au pierdut brazilienii și în fața Ungariei, așa că n-au trecut de grupe, deși venisră în chip de cam-pioni mondiali.
2] Roșii, ca să fim exacți.