agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1418 .



Jubileul unui microbist-partea II
prose [ ]
Mexic-'70

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [ionut60 ]

2004-10-24  | [This text should be read in romana]    | 



M e x i c - 1 9 7 0
Chiar pentru cei care au văzut atîtea campionate mondiale, cum sînt eu, acesta este poate cel mai apropiat sufletului. L-aș putea compara doar cu Italia '90, și asta pentru că la amîndouă aceste turnee finale atmosfera a fost cu totul deosebită. De ce spun așa? Fiindcă-după părerea mea-s-au reunit, în țările organizatoare, două condiții esențiale: entuziasmul (e un clișeu să spui „specific latin“) și priceperea într-ale fotbalului. (Îmi dau acum seama că aceste condiții au fost întrunite și în Argentina '78, de exemplu, dar probabil că în subconștient am și un al treilea reper: prezența echipei României.)
Despre campionatele mondiale din Argentina și Italia voi vorbi mai încolo, așa cum mi se pare firesc. Acum, înainte de a împărtăși ce mi-a lăsat în suflet ediția Mexic '70, simt nevoia să arăt cum am devenit mare microbist după 1966.
Pe la jumătatea intervalului dintre aceste două turnee finale, am început să mă duc pe stadion, luat de un bun prieten al tatălui meu, inginerul Ioan Giurgiu, zis nenea Fili sau nenea Nelu. (Cred că se poate deduce că tata a fost întotdeauna-și a rămas-un simpatizant moderat al fotbalului, și sportului în general. O singură dată am fost cu el pe stadion, iar la televizor se uita numai la meciurile internaționale.) Îmi plăcea tare mult să merg cu nenea Fili, și pentru că avea o mașină luxoasă pentru perioada aceea, un Renault 16. Am devenit simpatizant al singurei echipe de divizia A din orașul meu la acea vreme[3], „U" Cluj, și destul de repede am suferit pentru dragostea mea. La un meci cu Vagonul Arad a început să plouă torențial, dar noi am stat pînă la sfîrșit, căci se vede că nici el nu avea mai multă minte decît mine cînd era vorba de fotbal. Așa se face că am zăcut în pat cu febră peste 38°, chiar de ziua mea.
Văzînd că sînt așa de pasionat de fotbal, a început să-mi zică „Zagalo“, poreclă de care-mi amintesc cu plăcere-ba chiar cu mîndrie[4], aș spune. Am fost împreună în 1969 la o ședință omagială pentru 50 de ani de existență a clubului „Universitatea“, în primul rînd a echipei de fotbal. Cu acest prilej am primit cadou cartea „Șepcile roșii“ a lui Ioan Chirilă, în care autorul a declarat încă de la început că a scris-o în colaborare cu doctorul Mircea Luca[5], unul dintre jucătorii-reper din istoria echipei. Din carte am aflat că Ionel Ghilezan-unul dintre frații bunicii mele dinspre mamă-jucase și el la „U“ în anii '30, una din perioadele glorioase. Bunica îmi povestise că era „half“, dar nu dădusem prea multă atenție. E drept că nu m-a impresionat nici că îi făcuse curte Vasi Deheleanu, din marea echipă a Ripensiei Timișoara, cînd fuseseră împreună la un bal, după un meci în Ciacova natală a fraților Ghilezan. (Mai tîrziu, în urma lecturilor, mi-am reconsiderat părerea și am rămas cu o mîndrie duioasă, dacă pot spune așa.)
Cu toate acestea, momentul în care m-am atașat cu adevărat și constant de fotbal a fost altul decît cele mai sus menționate. Pasionat fiind și de istorie, ca și de rigoare și exactitate (doar sînt din zodia Fecioarei!), mi-am dat de mai multă vreme seama că acest punct de cotitură a fost meciul România-Anglia de la București, la începutul lunii noiembrie 1968. Data n-o mai țin minte exact, dar știu precis că era miercuri, fiindcă taică-meu era la serviciu după-amiaza. Mama și sora mea, născută în acel an, dormeau în camera mică, iar eu, neavînd altceva mai bun de făcut, m-am gîndit să-mi trec timpul uitîndu-mă la meci. (De vreun an, ne luasem și noi televizor-tot un „Temp“.) Pe măsură ce se scurgeau minutele, deveneam tot mai interesat de ce se întîmplă pe teren, stimulat de faptul că rezistăm în fața campionilor mondiali, iar la sfîrșit e ușor de înțeles ce încîntat am fost că nu am pierdut, deși aveam micul of că nu s-au marcat goluri. Mai tîrziu aveam să-mi dau seama că fusesem martor la nașterea noii echipe a României, și nu cu orice fel de nași!
Poate că memoria mă înșeală în afirmația că acesta a fost primul meci al lui Angelo Niculescu în chip de antrenor al naționalei, dar sigur este că atunci s-a dat imboldul pentru echipa care avea să meargă în Mexic. Era necesară o schimbare radicală, fiindcă senatorii de drept de pînă atunci începuseră prost campania de calificare, pierzînd cu 3-0 la Lisabona. Desigur că mulți gîndeau-în cel mai autentic spirit mioritic-că nu este un rezultat dezastruos, deoarece Portugalia fusese pe locul III în 1966. Pe de altă parte însă, lumea fotbalului nostru se cam săturase să tot aștepte o calificare la un turneu final, fiindcă așa ceva nu se întîmplase după război. (Cea mai recentă prezență a noastră în faza finală a campionatului mondial data tocmai din 1938, și se încheiase cu unul din cele mai rușinoase rezultate din istoria echipei naționale: înfrîngere în fața Cubei.[6] Cred că un singur eșec îl egalează-sau chiar îl întrece: acel 1-2 cu Emiratele Arabe Unite la București, după ce fusesem în sferturile de finală la turneul din 1994.)
Să lăsăm însă divagațiile și să revenim la acel 0-0 cu Anglia. Desigur că meciul a fost amical[7], dar asta nu înseamnă că englezii au jucat în dorul lelii; doar aveau un blazon de apărat, și ei au fost cei care au inventat noțiunea de fair-play și o aplică aproape întotdeauna-. Prin urmare, aveam toate motivele să fiu mîndru, și totodată încrezător în tinerii care apăruseră sau în cei mai experimentați, care dădeau semne că încep a doua tinerețe. Într-o ordine dictată de suflet, îmi amintesc în primul rînd de Gornea-care și purta numărul 1 în echipă, de Petescu și de Lereter, toți de la U.T.A., echipă care era una din favoritele mele și care a fost și campioană în acei ani. (Trebuie să existe o legătură între faptul că echipele din provincie aveau un cuvînt greu de spus și nivelul general al fotbalului românesc, inclusiv reprezentarea la nivel de club pe plan european, dar e dureros să mai comentez. Toată lumea știe la ce mă refer, și mi-am propus, de altfel, să nu deviez de la subiect.) Dintre bucureșteni îmi amintesc de Sătmăreanu de la Steaua (încă nu trebuia precizat că e vorba de Ludovic Sătmăreanu sau Sătmăreanu I[8]), dar mai ales de dinamoviști, care-alături de arădeni-erau baza echipei naționale. Parcă a jucat și Pîrcălab cu Anglia, dar nu mai țin minte exact, pentru că ulterior n-a mai făcut față. La fel de nesigur sînt în privința lui Ghergheli, căci pe vremea aceea se juca numai cu 2 mijlocași, și aceștia au fost Petescu și Lereter. Această nesiguranță a mea este legată doar de meciul căruia îi acord un spațiu care cred că i se cuvine, fiind un moment de cotitură în fotbalul nostru. În întîlnirile de calificare, Ghergheli precis a jucat, chiar dacă la turneul final nu-mi amintesc să fi fost prezent. Am început cu jucătorii mai vechi de la Dinamo, dar istorie aveau să facă tinerii: Lucescu, Dumitrache (unul din idolii mei în acea perioadă) și Radu Nunweiller. (Dinu avea să apară puțin mai tîrziu..)
După cum oricine poate ușor să observe, cînd se vorbește despre un campionat mondial de fotbal, de obicei se face referire la turneul final, care rămîne pe primul plan în amintiri și în statistici. E la fel de clar însă că această extrem de populară competiție cuprinde și calificările, și de aceea mi se pare potrivit să spun cîteva cuvinte despre cele mai impresionante momente din drumurile echipei noastre spre faza finală, chiar dacă nu totdeauna au ajuns unde trebuia.
Totuși, înainte de a rememora prima calificare la un turneu final al C.M. trăită (în cel mai adînc sens al cuvîntului de autorul acestor rînduri, cred că e bine să arăt cum am ajuns să fiu conectat la fotbalul mare în deplină cunoștință de cauză. Curînd după meciul cu Anglia, mi-am cumpărat două cărți despre fotbal. Una se referea la turneul final cel mai recent, și mi-a completat amintirile vagi, dar-ca dovadă că nu m-a impresionat în mod deosebit-nu-i mai țin minte titlul și autorul. Cealaltă, intitulată „Rimet IX-Mexic '70“, și scrisă în colectiv, avea să fie ghidul meu în istoria campionatelor mondiale și un adevărat fundament al înțelegerii fotbalului de mare nivel. (În paralel studiam și „Anuarul fotbalului românesc“, dar acela avea numai date statistice: clasamente, scoruri, formații, etc.) În istoria turneelor finale, pe care am ajuns destul de repede s-o știu aproape pe de rost, au fost mai multe lucruri care mi-au dat de gîndit. Aș fi vrut să le cuprind într-o singură frază, dar mi-am dat seama că e imposibil-și ar trebui să nici nu spun acest lucru; doar era vorba de 8 turnee finale. În plus, impresiile de atunci mi-au rămas încă, și foarte probabil că îmi vor rămîne pentru toată viața.
Această saga a fotbalului mondial este de la bun început extrem de incitantă, nu numai prin ea însăși, ci și prin conexiunile care se impun-în primul rînd cu lumea fotbalului, dar și cu idealurile morale dintotdeauna ale omenirii. Este mai mult decît o coincidență că Jules Rimet-omul care a avut ideea să organizeze o întrecere între cele mai puternice echipe de fotbal ale lumii în momentul cînd acest sport dobîndise deja o popularitate deosebită-era compatriot cu Pierre de Coubertin, cel care avusese și transpusese în realitate ideea reînvierii Jocurilor Olimpice. Că amîndoi aparțineau poporului care-în viziunea mea-are cea mai interesantă istorie și cea mai atrăgătoare literatură din lume (mai ales pentru tineri), deci că numai niște francezi ar fi avut suficient spirit cavaleresc pentru a visa la triumf printr-o întrecere cinstită, este o speculație pe care nu vreau s-o impun nimănui.
Aș putea să scriu foarte multe despre ce mai țin minte și acum din această carte de căpătîi, dar găsesc că n-ar fi onest, fiindcă, spunînd povestea turneelor finale pe care nu le-am văzut, m-aș abate în așa măsură de la subiect încît aș ajunge la ceva oarecum opus. Totuși-chiar dacă pare o platitudine-mă simt dator să punctez prezența echipei noastre naționale încă de la prima ediție a campionatului mondial (Uruguay-1930), o dovadă că patriotismul autentic prevalează față de condițiile financiare. Eram cu totul îndrituit să fiu mîndru de românii mei, cu atît mai mult cu cît au primit aprecierea sufletului competiției (cu care, de altfel, au călătorit pe vapor), și se poate vedea ușor că sentimentele mi-au rămas aceleași.
Dacă mă apuc să fac trimiteri la ce se întîmplă în prezent, mă îndepărtez din nou, nu numai de subiect, ci și de menirea acestor rînduri de a aduce alinare sufletească-autorului și eventualilor cititori. De aceea voi mai spune doar ceva indisolubil legat de ce va urma, și anume că-nici astăzi nu-mi explic de ce-am ajuns, în urma lecturii acestei cărți memorabile pentru mine, să devin suporter înfocat al echipei Braziliei. Poate că a contribuit faptul că, aproximativ în aceeași vreme, am citit o biografie a lui Pelé, dar sigur este că am fost profund impresionat de cele povestite, mai ales cu privire la formația din 1958, despre care voi avea mereu senzația că a foat cea mai bună din toate timpurile. Și acum, după ce am văzut atîția fotbaliști mari (inclusiv pe Pelé spre sfîrșitul carierei, după cum voi povesti), îmi închipui că Didi și Garrincha au fost cu totul deosebiți.
Dorind ca aceasta să fi fost ultima divagație-măcar din capitolul în curs-voi trece la adevăratul început al campaniei de calificare pentru primul turneu final din Mexic (va mai fi cel din 1986). S-a văzut repede influența benefică a rezultatului cu Anglia: după nici 2 săptămîni (dacă îmi amintesc bine) am învins Elveția cu 4-2, tot la București. Deși era meci oficial, și aveam și cu cine comenta (fiind sîmbătă după-masă, taică-meu era alături de mine), am fost mai puțin impresionat decît la amicalul cu campioana mondială, după cum reconstitui la aproape 35 de ani de atunci.
Următorul meci pe care l-am văzut-din cauze pe care nu le detaliez, căci ar fi prea multă istorie și politică într-o scriere despre fotbal-a fost returul cu Portugalia, la aproape un an de la succesul de care povesteam mai sus. Între timp noua generație căpătase încredere și dădea și mai mari speranțe, în urma acelui de neuitat 1-1 pe Wembley. A confirmat, obținînd în grupă rezultate îmbucurătoare: egal cu Grecia în deplasare și-în special-victorie și acasă la elvețieni, care i-a surprins pe mulți, inclusiv pe mine. Revenisem „în cărți“, și victoria asupra marii echipe care ne vizita (cu cam aceiași care luaseră locul 3 în Anglia) aproape că ne ducea la următorul turneu final, căci mai trebuia doar să facem egal cu grecii, tot la noi.
Cu toată cartea de vizită a adversarului, aveam mare încredere în ai noștri. Formula de echipă era în ansamblu cea care se dovedise reușită în confruntările din acel 1969. Singurul post pe care se făceau încercări aproape la fiecare meci era cel de centru înaintaș care să facă pereche cu Dumitrache. De data asta juca Dobrin, despre care atunci nu știam prea multe, dar ulterior avea să-mi iște o apreciere care ar putea să contrarieze-și cu toate acestea pot s-o susțin pînă-n pînzele albe: a fost cel mai mare talent al fotbalului de la noi, cel puțin de cînd sînt eu conectat la fenomen.[9] Poate că voi reveni la aceasta, și sigur voi argumenta de ce afirm acum că Angelo Niculescu l-a introdus sub presiunea publicului și a presei. Deocamdată vreau să-mi continui povestirea; prin urmare reamintesc celor de o anumită vîrstă cum am sărit cu toții cînd cel poreclit „Gîscanul“-care pe bună dreptate dă numele stadionului din Pitești[10]-a marcat, în primele minute. Scorul a rămas același pînă la sfîrșit, dar am avut emoții serioase cînd portarul Răducanu a făcut una din figurile sale obișnuite, care în acea împrejurare era să ne coste un 11 metri.
Jocul cu Grecia l-am văzut pe televizorul pe care urmărisem (e un fel de-a spune) campionatul din Anglia, fiind nevoiți să stăm cîteva zile la bunicii dinspre tată. Am fost puțin dezamăgit că s-a terminat 1-1, deși ne ajungea; îmi păstrez însă părerea de atunci că ar fi fost frumos să ne celebrăm calificarea printr-o victorie. Nu mă prea încălzea că era prima oară, după peste 30 de ani, cînd urma să mergem iarăși la un turneu final, și asta pentru că raportam totul la mine, ceea ce nu e teribil de ieșit din comun la 9 ani. Ulterior am pus pe planul al doilea acest mic of, pătrunzîndu-mă de mîndria de a fi printre primele 16 echipe din lume.[1]1
Era aproape sigur că vom rămîne la acest statut, fiindcă promovarea între primele 8 (deci în sferturile de finală) era de domeniul utopicului. (Se făceau 4 grupe de cîte 4 echipe, și din fiecare grupă mergeau mai departe primele două.) Aceasta a fost concluzia la care au ajuns cam toți cei ce se pricepeau, și la care m-am raliat; nu avea cum să fie altfel, din moment ce ne confruntam cu Anglia, Brazilia și Cehoslovacia („A.B.C.-ul fotbalului mondial“, cum se zicea în acea vreme). Era cît se poate de firesc să alunecăm spre pesimism: Anglia era campioana mondială, iar Brazilia era extrem de dornică să arate că turneul final trecut fusese doar o poticnire, și venea cu o echipă extrem de puternică, în frunte cu Pelé, avînd și avantajul de a fi practic pe teren propriu, după cît îi susțineau mexicanii. Cît despre Cehoslovacia, știam că fusese finalistă în 1962, dar în acel moment nu avea rezultate care să-mi trezească teama. De aceea credeam că aveam șanse să-i batem, și de aici devenea posibilă o calificare în sferturi, căci nu numai eu-cu mintea de copil-vedeam realizabil un egal cu Anglia; doar mai făcusem de două ori isprava asta.
Primul meci din ceea ce în limba gazdelor s-a denumit „el grupo de la muerte“ (cred că nu mai trebuie să traduc) a fost chiar cu ei, pe stadionul Jalisco-al cărui nume n-am să-l uit niciodată, deși nu este atît de faimos ca Azteca-din al doilea oraș al țării, Guadalajara (ceea ce iarăși nu voi putea uita). Neplăcut era că începea la miezul nopții, iar eu mă obișnuisem (mai mult de nevoie) să mă culc seara la 8 în timpul școlii (din care, de altfel, mai era puțin, fiind început de iunie). Am făcut un "gentlemen' s agreement" cu tatăl meu: îndeplinesc în continuare ce spun ei, însă ferească Dumnezeu să nu mă trezească la meci. Mă gîndesc acum că nu poziția mea de forță a fost hotărîtoare, ci faptul că își dădea seama ce traumă sufletească mi-ar fi pricinuit-și orice părinte normal dorește exact contrariul. Indiferent de substrat, la 12 fără un sfert i-am simțit mîna pe umăr, iar după 5 minute-perfect lucid-așteptam împreună cu el începutul transmisiei.
Ai noștri-și se putea remarca asta chiar în alb-negru-aveau echipamentul de care mi-e dor astăzi, fiindcă evidenția toate cele trei culori: tricou galben, pantaloni albaștri și ciorapi roșii cu dungă tricoloră sus. (Chiar și stema de pe piept era mai solemnă decît însemnul de acum.) În enunțarea formației, aș fi vrut să încep cu schimbările față de cea care ne dusese acolo, dar mi se pare că mai firesc este să-i menționez întîi pe cei a căror prestație îi impusese ca titulari de necontestat-ca să nu mai folosesc expresia „senatori de drept“, cu care i-am etichetat pe cei înlocuiți după eșecul de la Lisabona. Scriind îți vin idei, deci m-am gîndit să-i trec în revistă pe jucători exact invers decît se face în mod obișnuit. În acest caz se brodește, pentru că numărul 11 era tocmai căpitanul. Avea doar 25 de ani, și deja era considerat unul dintre cei mai buni „pasatori“ (ca să iau un termen din baschet sau din hochei) din Europa, dacă nu chiar din lume. Urmează doar să-i dau numele, pentru cei cu vîrste prea fragede sau cu memorie nu tocmai impecabilă: Mircea Lucescu. În centru era-bineînțeles-idolul meu Dumitrache, iar extremă dreaptă-teoretic (deja se trecuse la sistemul cu aripă falsă)-era Dembrovschi, cel care are statuie în Mexic, în calitate de cel mai bun om al echipei sale pe parcursul turneului. (Fiind această scriitură ceva cu totul personal-cum nu voi conteni să repet-simt nevoia să afirm că nu înțeleg de ce.) Radu Nunweiller era mijlocaș stînga, iar cei doi fundași laterali erau Mocanu (pe stînga-dacă tot am luat-o altfel decît sînt obișnuit) și Sătmăreanu.
Dintre cei care ne calificaseră fuseseră înlocuiți Răducanu (cu Adamache, de la Brașov) și fundașul central Hălmăgeanu (cu Nicolae Lupescu, tatăl celui care are același apelativ cu mine și despre care voi avea ocazia să vorbesc la următoarea calificare). Dacă veni vorba de stoperi, îmi amintesc că în primul meci Dan Coe-care făcuse pereche cu Hălmăgeanu-n-a fost titular nici el; a jucat totuși în Mexic-cu Brazilia, pare-mi-se. Al doilea fundaș central, alături de Lupescu, era Cornel Dinu (îi dau și prenumele, ca să se știe exact despre cine-i vorba), care jucase și pentru calificare, însă ca mijlocaș. Pe acest post era acum „Liță“ Dumitru, rapidist ca și Culai Lupescu, Dan Coe și-să nu uităm-Răducanu, zis Tamango. (Mult mai tîrziu aveam să aflu că excentricul-dar atît de talentatul-portar era trecut numai cu prenumele (mai aparte-ca și jocul său[1]2), numele de familie fiind Necula. Așa se întîmpla și cu colegul său Dan, din cauza asocierilor ce se puteau face-și majoritatea suporterilor nu ezitau, căci n-au excelat niciodată prin delicatețe.)
Englezii aveau în echipă toate vedetele care triumfaseră în urmă cu 4 ani, dar și cu alte ocazii importante (de exemplu, am văzut cu ochii mei cum Manchester United-unde juca Bobby Charlton-cîștigase Cupa Campionilor Europeni în 1968, după ce bătuse cu 4-1 în finală Benfica lui Eusebio). Afară de cel menționat, îi știam pe marele portar Gordon Banks, pe Bobby Moore-rămas căpitan, sau pe Hunt, Ball și Hurst.
Acest jucător a fost cel care a îngropat speranțele noastre, marcînd singurul gol al meciului. O dată spus esențialul, îmi permit să evoc și altele legate de debutul nostru în Mexic. Gîndindu-mă acum, îmi dau seama că am pierdut în primul rînd din cauza diferenței de mentalitate, și s-a vădit încă o dată de ce unii au ajuns să stăpînească trei sferturi din lume, iar alții-să spere veșnic în miracole sau în sprijinul celor puternici. (De situația internă nu pot spune nimic, pentru că în 1970 Ceaușescu abia își schița cultul personalității.) Avînd în palmares cele două recente egaluri cu englezii, ne-am închipuit că va fi floare la ureche să obținem încă un rezultat de acest fel, dacă nu mai bun. Ei, în schimb, știau că nu pot trata cu ușurință o grupă cu Brazilia, în care și cele două echipe din Est puteau reprezenta obstacole în calificare. Față de noi, cel puțin, sînt și acum convins că aveau oarecari rețineri.
Toate acestea s-au exprimat în teren. Am jucat și noi prudent, aplicînd cunoscuta la vremea aceea „temporizare“ a lui Angelo Niculescu, o tactică iritantă pentru mulți cronicari sau suporteri, dar care a dat rezultate și avea să mai dea.[13] Am încercat și artificii tehnice, dar fără un beneficiu concret. Ce folos că Dumitrache l-a driblat cum a vrut pe Bobby Moore, determinîndu-l să faulteze, cînd din lovitura liberă n-a ieșit nimic? Englezii au lovit-și la propriu, și la figurat-cînd au putut (doar nu cu blîndețea cuceriseră atîta amar de lume), și și-au atins scopul.
Dezamăgirea mi s-a estompat mult a doua zi, printr-un alt focar dominant: debutul Braziliei. (Mă consolam și cu ideea că nu era de așteptat să mergem mai departe într-o asemenea grupă. Era totuși de dorit să obținem măcar un punct sau-în cel mai rău caz-să dăm cel puțin un gol, ca să lăsăm o urmă a trecerii noastre pe-acolo.) Meciul din noaptea aceea era interesant și pentru că a doua echipă era Cehoslovacia, care trebuia să ne fie adversară după 3 zile.
Despe cehi-așa le zicea cam toată lumea de la noi atunci, fiindcă nu putea prevedea ce avea să fie peste vreo 20 de ani-nu știam mare lucru, dar în orice caz nu dădeam importanță faptului că jucaseră finala din 1962[14], fiindcă erau departe de acel nivel. Cunoșteam-și mi-au rămas în minte-doar 3 jucători: Kuna, Adamec și portarul Viktor (primul era slovac-apropo de faptul că scriu în 2003). E clar că nu le dădeam nici o șansă în fața Braziliei, și ca mine gîndeau mai ales localnicii, care-i țineau pe „cariocas" la suflet aproape ca pe ai lor, dornici fiind de revanșa asupra europenilor, după ce la precedentul campionat mondial, pe lîngă figura extrem de palidă făcută de brazilieni, planau dubii asupra eliminării Argentinei de către Anglia, în sferturile de finală.
Am tot spus că nu comentez ce n-am văzut și că vreau să dau cursivitate povestirii, deci dator sînt să mă întorc la mecilul Brazilia-Cehoslovacia. Cei din urmă au arătat repede că reprezintă totuși ceva în fotbal, deschizînd scorul. Lucrurile au revenit însă curînd la normal, momentul respectiv prilejuind evidențierea lui Rivelino, mai ales prin forța șutului. Dacă era și precis, era imparabil, după cum s-a văzut la lovitura liberă din care a venit egalarea. Ulterior favoriții mei și ai specialiștilor (la mine în mai multe sensuri) n-au mai avut bătăi de cap-și asta reiese și din scor: 4-1. Putea fi și mai mult, dacă Pelé nu rata de puțin o boltă de la centrul terenului, cînd l-a văzut pe Viktor-de altfel, unul dintre cei mai buni portari europeni- mult ieșit.
Cu asta, brazilienii s-au încadrat în nota obișnuită, de echipă de atac, și mă gîndesc acum că au dat și o lovitură psihologică. Le era necesră această gură de aer, fiindcă ar fi fost probabil linșați-și ar fi cauzat și alte decese și îmbolnăviri acasă-dacă n-ar fi fost măcar între fruntași, cînd obiectivul clar era triumful. Pe lîngă compatrioții lor, le stăteau alături toți cei care iubeau și apreciau fotbalul-spectacol, adică marea majoritate a specialiștilor cu și fără patalama-categorisire necesară pentru un domeniu la care toată lumea își închipuie că se pricepe. Cert este că pe vremea aceea spiritul fotbalului era altul, din moment ce apărarea-beton, care îi adusese succese serioase lui Helenio Herrera[15], era etichetată drept cinism monstruos.
Este foarte probabil să se fi transmis și din celelalte grupe, dar îmi dădeam seama că voi obosi repede dacă mă voi trezi la fiecare miez de noapte, așa că am preferat să mă păstrez pentru fazele superioare. În consecință, am revenit în fața micului ecran la următorul meci al cehoslovacilor, care mi se părea cel mai important pentru noi, fiindcă era singurul în care aveam convingerea că putem să dobîndim puncte, și poate chiar victoria.
Optimismul mi s-a cam clătinat cînd au deschis ei scorul, căci românii nu erau brazilieni-și acest adevăr trebuia privit în față, oricît de subiectiv ai fi fost. Noroc că mai aveam destul timp la dispoziție, deci puteam spera cu toată fibra. Nu pot să spun că era ceva auto-impus în mod conștient, avînd în vedere că nu se punea problema să fiu la curent cu noțiuni despre cîmpurile bioenergetice și alte fenomene neconvenționale (spre deosebire de ce avea să fie în meciul decisiv pentru calificarea la turneul din 1994, despre care trebuie să istorisesc cînd îi va veni rîndul), dar îmi era aproape imposibil să accept o nouă înfrîngere. Intraserăm „în priză“ nu numai noi, cei de departe, ci și românii care se aflau la fața locului. Îmi amintesc și azi că, în cartea „Mexico' 70-jurnal sentimental“, Ioan Chirilă mărturisea că la 1-0 pentru cehi se gîndea la vorbele unui mecanic auto din București: „Nu dăm gol la Guadalajara!“, deci e ușor de închipuit prin ce trecea.
Am avut de suferit pînă pe la mijlocul reprizei a II-a, iar salvarea nu ne-a venit de la Dumitrache-cum mă așteptam eu, ci de la al doilea centru înaintaș, rapidistul Neagu, care era la primul meci acolo. (Cu Anglia jucase Tătaru II, dacă nu mă-nșel.) La o fază care nu anunța mare lucru, după o pasă în careu pe partea stîngă, omul nostru trece de doi fundași, dar ajunge într-un unghi aproape imposibil. În acel moment, plasează mingea cu latul printre portar și un apărător. Firesc, ne-am întins cu toții gîturile, iar celor de acolo li s-a părut că rostogolirea mingii pe iarbă a durat o veșnicie. În cele din urmă, a atins colțul drept al plasei, chiar lîngă bară, declanșînd o reacție asupra căreia sînt inutile comentariile.
În primul rînd fotbaliștii, dar și cei care erau cu tot sufletul alături de ei, depășiseră un mare baraj psihologic. Descătușarea s-a făcut imediat simțită în joc, și tot Neagu, cu un moral lesne de bănuit în urma dobîndirii încrederii în sine, alături de cea a coechipierilor, a mai pătruns o dată vijelios în careu-pe partea cealaltă. De data asta n-a dat gol imediat, căci a fost faultat[16], dar Dumitrache nu ne-a dat emoții la 11 metri.
Normal că am tremurat pînă la sfîrșit și, de entuziasm, l-am convins pe taică-meu să ne uităm și la următorul meci, cel dintre Italia și Uruguay. (Pe mama o pusesem să doarmă în patul meu, ca în fiecare noapte cu fotbal.) Am regretat că am stat, fiindcă a fost unul dintre cele mai plictisitoare jocuri pe care le-am văzut vreodată. (Cred că e ușor de dedus că s-a terminat 0-0.) Vreau însă să pun pe primul plan amintirle care provoacă nostalgie, și de aceea mă gîndesc mai ales la ce a fost după acest al doilea meci: cînd am văzut, pe ceasul Televiziunii Române, că era 4 fără douăzeci, m-a apucat un soi de sperietură, umbrită de mîndrie; niciodată nu stătusem așa de tîrziu. A meritat însă, fiindcă a fost mult mai remarcabilă ca o noapte de Revelion. Ca să fie totul foarte bine, urma duminica, în care aveam timp să mă refac pentru a mă conecta la meciul așteptat de întreaga lume fotbalistică: Brazilia-Anglia.
Circumstanțele-asupra cărora cred că n-are sens să revin-determinau ca această confruntare să fie etichetată de gazde drept „el clasico del siglo“, termen a cărui traducere la noi nu m-a satisfăcut niciodată. E prea simplist să spui „meciul secolului“, iar „clasicul secolului“ mi se pare de-a dreptul stupid. Avînd în minte conotațiile lui „clasic“, mă gîndesc că se prevedea un meci de referință sau, dacă-mi este permis, didactic-desigur, pe lîngă inerenta încărcătură de revanșă. E discutabil dacă merita atîta importanță cîtă îi acordau latino-americanii, avînd în vedere momentul în care se juca, dar dacă noi-care avem cam[17] același fond-nu le înțelegem patima, cine să le-o înțeleagă? Cei cu altă structură, care erau detestați din cauză că prilejuiseră umilirea brazilienilor și îi învinseseră pe argentinieni ajutați de arbitru, cu o eliminare din senin?
Renunț la comentariile asupra suporterilor englezi, fiindcă atunci nu se manifestau ca "hooligans" (nici nu prea aveau cum, căci erau în minoritate zdrobitoare), dar nu pot să trec peste regretul că finala Brazilia-Germania nu s-a jucat cu un campionat înainte, ca să fie incontestabilă titulatura de meci al secolului și al mileniului; așa pot să zic „doar“ că a fost meciul istoriei fotbalului. Ar fi destul atîta, dacă în societățile de tip occidental oamenii n-ar fi legați în așa măsură de timp-și, colateral, de cronologia creștină.
Revenind în 1970, voi spune că intrasem cu toții în așteptarea febrilă a marii confruntări, în primul rînd mînați de percepțiile proprii, căci ziare nu prea citeam la vremea aceea. Ora de începere (8 seara la noi) reprezenta un ingredient binevenit pentru a savura evenimentul. Asta era pentru români (și pentru ceilalți europeni, bineînțeles), dar se pare că jucătorii aveau trăiri total diferite, din moment ce la Guadalajara era exact amiaza. Þin minte că era o zi însorită, iar temperatura mi-o pot imagina din ce scriau cei care fuseseră la fața locului-și aici mă gîndesc și la Ion Băieșu.
E un clișeu că această căldură le pricinuia mult mai multe necazuri englezilor, care fuseseră defavorizați și în alte privințe: toată noaptea li se făcuse o larmă teribilă sub geamurile hotelului. Desigur că au fost huiduiți din belșug la intrarea în teren, ca și pe parcursul meciului-cu excepția însă a unui singur moment, remarcat de Ioan Chirilă: cînd s-a cîntat "God save the Queen". M-a impresionat-ca și pe autorul menționat-că mexicanul (și, adaug eu, brazilianul, căci trebuie să fi fost mulți în tribună) de rînd știe ce semnificație are un imn național, ceea ce comentatorii noștri (de galerii nu mai vorbesc) au băgat la cap destul de recent.
Am făcut atîtea divagații și pentru că meciul în sine a fost departe de ce așteptam de la el. Brazilienii au intrat din nou cu formația-standard, pe care îmi permit s-o evoc acum, fiindcă mi-a rămas ca engramă, întocmai ca echipele din 1958 și 1962 (evident, din același motiv): Felix-Carlos Alberto, Brito, Piazza, Everaldo-Clodoaldo, Gerson-Jairzinho, Tostao, Pelé, Rivelino. (Oricît ar spune unii că Rivelino era aripă falsă, deci sistemul era mai degrabă un 4-3-3, eu cred că era totuși 4-2-4, mai ales că vorbim de Brazilia. Se vedea clar că această echipă trăiește din atac: fundașii laterali erau mai mult extreme, și se remarcaseră doar jucătorii din față: meciul precedent fusese al lui Rivelino, iar acesta avea să fie al lui Jairzinho. Pelé era destul să intre în teren, iar Tostao demonstra că și albii au în Brazilia o tehnică ieșită din comun, reușind să trecă peste neajunsul de a nu-și permite să lovească mingea cu capul, operat fiind de dezlipire de retină. În fond, nici nu era o frustrare prea mare, la cei 1,69 ai săi. Trebuia totuși să se ferească de contactele dure cu englezii, care intraseră și ei cu cea mai bună garnitură.)
Cu toate acestea, n-au periclitat serios poarta brazilienilor, și acesta este principalul motiv pentru care consider acest joc unul de duzină. În schimb, Banks a arătat din nou că pe drept cuvînt era candidat la ti- tlul de cel mai bun portar din lume (la turneu era prezent și Iașin, dar avea vreo 40 de ani). Pînă la urmă s-a înclinat în fața unui șut teribil al lui Jairzinho, după ce mingea trecuse pe la cei doi centri înaintași, și cam asta a fost tot.
După aceste două victorii, evident că brazilienii erau deja calificați în momentul întîlnirii cu noi, eveniment în cel mai adînc sens al cuvîntului pentru toți românii microbiști, cum probabil este pentru orice popor la care fotbalul este iubit, dar are și un anumit nivel. Dacă noi trăiam cu intensitate clipele, îmi închipui ce simțeau cei care aveau să se confrunte cu cel mai bun jucător al tuturor timpurilor[18], deja o legendă vie. Necunoscuta era dacă Pelé, împreună cu alți „oameni grei“ (Jairzinho, Tostao, Rivelino sau Gerson, pe care-i văzuserăm deja la treabă) vor juca, sau vor fi menajați pentru meciurile eliminatorii care urmau. Se înțelege ce ușurați am răsuflat (poate jucătorii noștri mai puțin) cînd am văzut că marii lor atacanți sînt prezenți pe teren. E drept că Rivelino nu era, dar tehnica lui Paulo Cesar sau Edu-care de altfel fuseseră și titulari în calificări-era superioară, chiar dacă nu aveau un asemenea șut (și cred că amîndoi au jucat). Lipsea și Gerson, din moment ce Piazza era la mijloc, locul său din apărare fiind luat de Fontana. Judecînd ulterior la rece, era de înțeles de ce brazilienii intră cu o echipă atît de tare, chiar dacă nu era cea ideală: voiau să fie siguri de locul I în grupă (pentru care le trebuia măcar un egal, avînd în vedere că pe vremea aceea se dădeau 2 puncte la victorie) ca să rămînă pentru sferturi la Guadalajara, dar și să-i evite pe nemți, despre care se presupunea-și așa a fost-că vor cîștiga grupa vecină. Eu vreau să cred totuși că a fost vorba și de respectul pentru blazon și oponent, deoarece persist în ideea-întîlnită și la alții-că era o epocă mult diferită. Foarte probabil și că alor noștri le crescuse cota după victoria asupra Cehoslovaciei. Indiferent de speculații, întîlnirea față-n față cu Pelé trebuie să fi fost ceva într-adevăr memorabil pentru ei.
Era clar că vor fi ușor crispați la intrarea în teren. Nici chiar Răducanu-care intrase în locul lui Adamache-nu și-a permis fanteziile obișnuite, ba chiar și-a confirmat valoarea-incontestabilă, dar umbrită de giumbușlucuri. Ghinionul tuturor a fost că aveau în față niște atacanți cu totul remarcabili, chiar și pentru o echipă a Braziliei, care au dus repede scorul la 2-0, unul din goluri fiind al lui Jairzinho-asemănător cu ce îi administrase lui Banks.
După vreo jumătate de oră am trecut și noi peste emoții, și am început să legăm cîte ceva. Repede s-au văzut roadele: Dumitrache le-a făcut o demonstrație de tehnică de spița lor, împingînd mingea în plasă printre portar și un fundaș central. Era clar că spectrul dezastrului aproape dispăruse, deci și ai noștri erau mai relaxați, avînd dovada că brazilienii nu sînt semizei.
Poate că ne-am cam lăsat furați de entuziasm, dar în repriza a II-a au avut ei grijă să ne întoarcă la realitate, refăcînd diferența de 2 goluri. A fost prima reușită a lui Pelé la acel turneu final, după ce Răducanu îi apărase excepțional o lovitură liberă.
Pînă la urmă a fost 3-2, dintr-o centrare a lui Dembrovschi (sau el o fi marcat, cu capul?). Oricum, a fost singura ispravă a sa pe care am înregistrat-o, motiv pentru care repet că nu înțeleg de ce a fost desemnat cel mai bun jucător al nostru la acest turneu. Înainte de asta, Tătaru II trimisese două șuturi de pe dreapta, din afara careului, și unul nimerise bara transversală, dînd prilej comentatorilor noștri să emită găselnița că jucăm în manieră braziliană. Mi s-a părut cam forțat și atunci, d-apoi acuma.
Dacă tot vorbim despre demonstrațiile de virtuozitate în fața celor ce o dețin în așa măsură încît dau naștere la clișee din partea ziariștilor, e firesc să ajungem la lipsa totală a lui Dobrin în cele trei meciuri, controversată cu atît mai mult cu cît jucase bine în calificări. Pe moment n-am dat mare atenției persistenței lui Angelo Niculescu în ideea de a-l ține pe tușă pe acest extrem de tehnic jucător, fiindu-mi clar că nu se încadrează în tactica prudentă a jocului la rezultat. Putea totuși să-l bage la sfîrșitul meciului cu brazilienii, cînd se vedea bine că mai mult nu putem obține. Ar fi avut și tînărul fotbalist porția lui de mîndrie și satisfacție, care s-ar fi răsfrînt și asupra noastră-după ce ar fi arătat unor autorități în materie ce poate face cu mingea. Ulterior am citit că Ion Băieșu a fost foarte revoltat de încăpățînarea antrenorului, și acum am și eu sentimente asemănătoare, regretînd profund că acest număr 1 ca talent în fotbalul nostru a fost privat de șansa de a evolua la un turneu final. (E drept că nimeni nu și-ar fi închipuit atunci că nu ne vom califica și la următoarele turnee, o dată drumul deschis.)
Cu toată înfrîngerea, aveam șanse să ne calificăm la golaveraj, dacă Cehoslovacia bătea Anglia cu 2-0 (cel puțin așa îmi amintesc; aș putea face calculele, dar nu văd sensul). Nu am stat la meci (am uitat de ce), dar am aflat a doua zi că au învins englezii (cu 1-0, mi se pare).
În concluzie, au fost confirmate previziunile, dar bine că nu eram ultimii. Puteam pleca mulțumiți, cu o victorie și cu 4 goluri marcate, dintre care 2 marilor favoriți-mai multe decît celelalte echipe. Aceștia erau probabil și mai mulțumiți, căci rămîneau pe loc și urmau să se înfrunte cu de-ai lor (peruvienii). În schimb, englezilor avea să le stea în față echipa R.F.G., despre a cărei forță erau inutile dezbaterile, chiar dacă n-ar fi fost suplimentul de mobilizare dat de dorința de revanșă după finala precedentă.
Se subînțelege că acesta era „sfertul“ care domina clar ca interes, măcar în Europa sau pentru cei neutri. (În Mexic lucrurile stăteau altfel: pe lîngă Brazilia-sau, poate mai bine spus, în primul rînd-în sferturi juca echipa lor.) Prin urmare, Televiziunea Română a optat să transmită confruntarea dintre englezi și germani-și a fost nevoită să facă așa, din motivul că toate meciurile se disputau la aceeași oră. Iată încă o deosebire față de ce se întîmplă azi, cu un substrat cunoscut-cred-de toți: banii investiți în fotbal prin televiziune[19]. Se poate spune că pe această cale s-au alterat spectaculozitatea și-fie-mi permis-arta jocului, în favoarea angajamentului fizic și contracarării acțiunilor adversarului. Totuși, n-aș vrea să se creadă că nu îmi place fotbalul de azi, cu viteza lui superioară, sau că era o perioadă pe de-a-ntregul romantică și boemă, în care marii jucători erau profund preocupați de ziua de mîine. De aceea voi evoca aici încă o părticică rămasă în minte din cartea lui Ioan Chirilă, întîmplare pe care voiam neapărat s-o redau. În cadrul atmosferei ce li s-a făcut englezilor încă de la sosirea în Lumea Nouă, un proprietar de magazin de bijuterii l-a acuzat pe Bobby Moore că ar fi furat o brățară. La aceasta, celălalt Bobby (Charlton) și-a exprimat nedumerirea cu o tentă seacă, atît de caracteristică nației: „Cum poate fi acuzat de furt un om care are posibilitatea să cumpere întreg magazinul în orice moment?".
Continuînd firul povestirii, e lesne de înțeles-apropo de atmosferă-că galeria germană avea sprijinul gazdelor. De aceeași parte eram și noi, de astă dată mai mulți. Era duminică seara, și ne aflam la părinții tatălui meu, după ce reușisem să-l convingem pe bunicul că un asemenea meci merită văzut, iar vărul meu (care avea 6 ani) s-a instalat de bunăvoie, căci se amuza teribil de chelia lui Uwe Seeler. (Și Bobby Charlton avea așa ceva, după cum își amintesc cei de o anumită vîrstă, dar nu știu de ce nu-l pasiona pe cel mic în așa măsură.
„Uwe! Uwe!" era ca un strigăt de luptă pentru suporterii germani (ceea ce acum mă duce cu gîndul la vremurile cînd nația lor îl diviniza pe Odin și, de aici, la vechea înțelepciune că sîngele apă nu se face), dar veteranul și liderul indiscutabil al echipei era anturat de alte valori care fuseseră în finala din 1966: Haller, Grabowski, Schnellinger sau tînărul Beckenbauer, coordonatorul de joc, care își continua drumul de la „Prinz“ spre „Kaiser“. Forța echipei era crescută de nou-venitul Gerd Müller, un adevărat „pomanagiu“, cum se zice în curtea școlii: nu prea știa altceva decît să aștepte ocazii, dar le și fructifica, bătîndu-se cu toată apărarea (deseori și la propriu). În fond, treaba lui era să marcheze, și și-o îndeplinea ca un adevărat german.
Englezii au demonstrat destul de repede că nu dau importanță ostilității publicului, în primul rînd datorită structurii lor și abia apoi pentru că se obișnuiseră. Și la ei apăruse cineva nou: Mullery, care mi se pare că a și marcat un gol din cele două cu care ai săi erau în avantaj, spre surprinderea majorității (a noastră-în mod cert), care se așteptau ca englezii să fie victime sigure, avînd în vedere că în 1966 golul lor de 3-2 (asupra căruia se discută și azi, cu toate progresele în tehnică, inclusiv prelucrarea pe calculator) contribuise hotărîtor la triumf[20].
Campionii mondiali au menținut acel 2-0 pînă pe la jumătatea reprizei a II-a, dar nemții sînt nemți. Grabowski făcea mereu curse pe dreapta, și pînă la urmă s-a văzut beneficiul.. De la 1-2 au început să atace și mai intens, împinși de cel ce merita să fie numit prinț, fiindcă era tînăr, frumos, foarte priceput și bogat de acasă (cel puțin așa gîndeam eu, întocmai ca despre Paolo Maldini, după vreo 20 de ani[21]). Poate că au fost văzuți și din ceruri, căci au egalat printr-unul din cele mai comentate goluri din istoria fotbalului: acea minge lovită cu o parte a cefei de către Uwe Seeler, care a luat o traiectorie în consecință. În poarta Angliei se afla rezerva Bonetti, și bineînțeles s-a discutat mult și dacă Banks ar fi luat acel gol, asta fiind soarta ingrată a celor care sînt în locul marilor portari (pe alte posturi mai puțin, din motive evidente): trebuie să apere excepțional, dacă vor să nu fie acuzați de eventualul eșec sau să mai intre.
Speculațiile teoretice sînt mai puțin importante, zic eu, avînd doar rolul de a-ți mîngîia ego-ul, prin aceea că poți fi auzit sau citit. În centrul evenimentelor relevanța acestor speculații era și mai mică, atenția tuturor focalizîndu-se către prelungiri. S-a întîmplat ce era mai probabil-și totodată de dorit pentru noi: nemții au dat și al treilea gol (prin Müller-de data asta fără contacte fizice cu apărătorii) și au păstrat rezultatul.
Astfel au ajuns în semifinala cu Italia (care le produsese un mare necaz gazdelor, învingînd categoric[22], cu toate speranțele mexicanilor, fondate pe ce jucaseră italienii în grupă). În celălalt meci aveau să fie Brazilia (care învinsese Peru cu 4-2 fără mari bătăi de cap, avînd în vedere că se zice că a fost un joc sud-american tipic) și Uruguay (care învinsese U.R.S.S. după prelungiri, cu 1-0, dintr-un gol cît se poate de discutabil-se pare că fusese aut cînd s-a centrat).
Aliniatul precedent a servit doar pentru fluența narațiunii, din moment ce nu am văzut celelalte trei meciuri. În semifinale era firesc să am parte de același neajuns, deși atenuat: una avea să fie înregistrată. Pe deplin motivat, a fost transmisă direct tot confruntarea dintre europeni, de pe renumitul Azteca. (Programarea inițială era la Guadalajara, prilej pentru unii să afirme că brazilienii au fost favorizați de schimbarea de ultim moment, care îi lăsa pe loc. Pentru cine își amintește cum jucau atunci, acestea sînt vorbe fără temei.)
După cum avea să se vadă, a fost mai bine că Italia-R.F.G. s-a jucat pe imensul stadion din capitală (cu vreo 90 000 de locuri, față de 30 000-cît știu că avea Jalisco). A fost-și nu numai noi, cei care l-am văzut, spunem asta-unul din marile meciuri are întregii istorii. Sîntem subiectivi cu toții, dar meciurile cu adevărat deosebite le poți enumera pe degetele de la o singură mînă, și-chiar (sau mai ales) dacă ai văzut foarte mult fotbal-această semifinală nu poate să lipsească dintre ele.
Mi se pare de bun-simț, deci, să nu încerc să-i fac o cronică. Îmi dau seama că n-aș găsi cuvintele potrivite-pe lîngă că nu mai țin minte exact evoluția scorului și toți marcatorii (pentru care, de altfel, există anuare). Pe de altă parte însă, o dispută de un asemenea dramatism merită atenție, măcar pentru încărcătura sentimentală conexă.
Era de așteptat un meci „tare“, cu toate că îi vedeam pe nemți favoriți-și asta chiar dacă ar fi învins pe alții în meciul dinainte. Totuși, italienii aveau și ei o „trupă“ foarte bună, cu Facchetti și Mazzola de la Inter, Rivera de la A.C.Milan (cred că nu se va întîmpla niciodată ca un alt oraș să aibă două echipe de asemenea nivel) și-în primul rînd, dacă te luai după cotele din acel moment-Luigi (Gigi) Riva, zis „Il Re“. (Mă tot gîndesc-și ar trebui să dea de gîndit și altora: de ce în fotbal există doar „regi“, și nu „președinți"?) Chiar dacă aveau jucători remarcabili, îmi venea greu să cred că pot să-i oprească pe adversarii lor, singurii pe care îi vedeam capabili să pună obstacole serioase în calea cîștigării definitive de către Brazilia a Cupei Jules Rimet.
Cei de-o gintă cu noi au arătat însă repede că știu și altceva decît să se apere, și asta s-a văzut pe tabela de scor. M-am neliniștit la început, apoi mi-am zis că englezii avuseseră 2-0, sperînd că deznodămîntul va fi același, deoarece doream ca în finală Brazilia să demonstreze că e cu adevărat cea mai bună din lume. Am avut destul de așteptat după ce jocul a început să curgă pe un tipar previzibil: atacuri practic continue ale echipei R.F.G., favorizate și de cantonarea oponenților în ce știau mai bine. Renumitul beton italian și-a onorat blazonul pînă în momentele de prelungire. Eu era pe cale să-mi pierd speranța, fiindcă abia recent mi-am dat seama că nemții nu sînt învinși pînă nu fluieră arbitrul sfîrșitul[23]. Italienii poate știau treaba asta, dar se pare că nu-și imaginau că se poate marca dintr-un unghi imposibil și într-un careu suprapopulat-și totuși așa s-a întîmplat.
Curînd după începutul prelungirilor am crezut că se va repeta istoria din meciul cu Anglia, în momentul cînd iarăși Gerd Müller a marcat, descurcîndu-se cum numai el știa într-o înghesuială. De aici, foarte probabil și din cauza oboselii jucătorilor, a început sarabanda golurilor, care a contribuit și ea la locul de onoare pe care-l ocupă acest meci în istoria fotbalului. La 3-3, chiar și noi, spectatorii intrasem într-o anxietate extrem de greu de stăpînit, d-apoi jucătorii, care e ușor de bănuit cum apreciau perspectiva ca învingătoarea să se decidă la datul cu banul. (La loviturile de departajare încă nu se gîndea nimeni din FIFA sau UEFA[24]-și mă mir, deoarece constituie un criteriu mai onest, chiar dacă nu ideal.) Era greu de spus ce îți doreai mai tare: să dureze cît mai mult acest spectacol deosebit, sau să se sfîrșească o dată, fiind peste mînă să suporți atîtea lovituri decisive.
Pînă la urmă s-a împlinit cel mai important deziderat pentru toți: meciul s-a decis în teren. E drept că n-au cîștigat preferații mei, dar am căpătat simpatie și pentru italieni, care au marcat al patrulea gol prin fundașul dreapta Burgnich, ceea ce spune foarte mult.
După un asemenea spectacol, era greu (și este și acum, în scris) să dau atenție celei de-a doua semifinale, chiar dacă juca Brazilia, cu atît mai mult cu cît am văzut meciul înregistrat, a doua zi după-masă-și, evident, știam rezultatul. Au cîștigat cu 3-1 favoriții tuturor, și singurul fapt demn de menționat este că golul lor egalizator a fost marcat de la centrul terenului, de către Clodoaldo. A tras direct, nu cu boltă ca Pelé, iar Mazurkiewicz a avut mai puțin noroc ca Viktor, deși era cam la fel de bun.
Meciul pentru locul 3 îl voi aminti doar în treacăt, considerînd că se desfășoară doar pentru a completa podiumul. Se vădește asta și din felul cum se joacă, între două echipe conștiente de neîmplinire. De data asta a fost și urît-specialitate uruguayană la acest turneu final-și cred că nu a produs alinare germanilor victoria cu 1-0. (Spun asta pentru că se vede că nu puneau mare preț pe rezultat, din moment ce au intrat cu rezerve în majoritate. E un motiv în plus să afirm că e rău ales termenul de „meci de consolare"; e mai degrabă pentru clasament.)
În dimineața de 21 iunie 1970 nu-mi stătea capul la serbarea de sfîrșit de an, ci la seara finalei, de a cărei semnificație epocală îmi dădeam seama, chiar dacă terminasem doar clasa a III-a și aveam 10 ani neîmpliniți: era ultima dată cînd se atribuia trofeul originar[25], căci ambele combatante erau deja duble campioane mondiale. E inutil de spus că doream-ca majoritatea-ca Brazilia să fie campioana campioanelor; consideram că merită mult mai mult asta, inclusiv prin prisma trecutului: una era să iei cele două titluri precedente în 1958 și 1962, și alta-în 1934 și 1938.
Deja băgasem la cap că în fotbal nu se știe niciodată, așa că e ușor de înțeles cu ce emoții m-am pus la televizor. Aveam însă și convingerea că va ieși cum vreau eu, fiindcă îi consideram pe italieni adversari mai slabi. (Știu că mă repet parțial, dar puțin îmi pasă, căci mi se pare important: era mai bine pentru toți microbiștii din lume ca în finală să fie R.F.G.-și nu știam că vom mai avea 32 de ani de așteptat pentru acest adevărat meci al meciurilor.) Pesemne că și brazilienii trăiau inhibiția inerentă apropierii, în chip de favoriți, de un măreț vis, și au fost „taxați“ pentru asta de maeștrii în domeniu. Nu mi-am făcut griji prea mari totuși, și mi s-a confirmat că n-am de ce. Aveam de partea mea și tradiția, care spunea că niciodată n-au cîștigat cei care au deschis scorul în finală.
La pauză trebuia să fie 2-1 pentru Brazilia, cu încă un gol al lui Pelé, dacă arbitrul Rudi Glöckner din R.D.G.-care trebuie să fi avut totuși valoare mult mai mare decît omologii săi din lumea necomunistă, dacă fusese ales pentru eveniment-nu ar fi făcut ceva extrem de ciudat, și nemaivăzut de mine de-atunci încolo: a fluierat sfîrșitul reprizei în timp ce mingea se îndrepta spre „regele regilor".
Desigur că m-am iritat, dar am uitat de toate cînd Gerson a pus lucrurile la punct cu un șut dinafara careului, ispravă care l-a adus în centrul atenției comentatorilor și i-a determinat să afirme că a făcut mai mult decît Pelé la acel turneu final. Poate așa o fi fost-și mi-am însușit pe moment acest punct de vedere-dar esențial este că unul pe acest Pămînt a fost și va fi „Perla Neagră“, deci-cum am mai scris-era destul să apară pe teren. Cred că îi și dinamiza pe coechipieri, și această finală a fost un exemplu. A fost totodată un triumf al fotbalului-spectacol, de atac, reflectat și în scor: 4-1. Cel din urmă gol a fost cît se poate de pilduitor pentru asta, fiind al căpitanului Carlos Alberto-fundaș dreapta în schema echipei, cu un șut leit Jairzinho.
Cum ziariștii din asta trăiesc, s-a discutat destul de mult pe seama acestui scor mare, pedalîndu-se pe oboseala italienilor în urma semifinalelor. Atunci aș fi putut lua în considerare asta ca prilej de reflecție, dar acum-cînd am avut ocazia să văd ce înseamnă profesionismul adevărat-nu. Brazilia ar fi cîștigat oricum, fiindcă așa trebuia să fie.
Cuvine-se să închei exprimîndu-mi speranța că am reușit să arăt de ce acest turneu final mi-a rămas poate cel mai pregnant în memorie. Iese din discuție că sînt subiectiv, dar cred că nu sînt singurul care simte așa. Indiferent de trăirile unuia sau altuia, e clar că a reprezentat o piatră de hotar în istoria fotbalului, măcar pentru că a marcat sfîrșitul perioadei trofeului pus inițial în joc. Eu îndrăznesc să merg mai departe și să afirm că a fost epoca în care sportul-rege a făcut pașii decisivi spre a-și onora acest supranume, dezvoltîndu-se pe toate continentele pînă la un nivel competitiv, după cum avea să se vadă în curînd, chiar dacă titlul mondial nu s-a dus nici azi în afara Americii de Sud și Europei. Ce iarăși nu puteam să-mi dau seama atunci, dar acum mi se vădește, este că fără Cupa Jules Rimet totul avea să fie altfel.
------------------------------------------------------------
3] Mai apoi a jucat și C.F.R. în prima divizie-asta ca să fim pe deplin corecți. Tot din acest motiv nu voi trece peste faptul că azi se zbat amîndouă în divizia B.
4] Mario Zagalo a fost primul din lume care a cîștigat campionatul mondial atît ca jucător, cît și ca antrenor. Prin aceasta a contribuit în foarte mare măsură la adjudecarea definitivă a Cupei Jules Rimet de către Brazilia, jucînd în 1958 și 1962 și antrenînd în 1970. Pentru comparație voi spune că Pelé-chiar dacă a jucat în cele 3 ediții menționate-nu a prins finala din 1962, fiind accidentat. Tabloul complet al meritelor lui Zagalo cuprinde însă toate cele 4 titluri obținute de Brazilia pînă la epocalul meci cu Germania, căci el a fost antrenor și în 1994, în S.U.A.
5] Am avut onoarea să-l cunosc mult mai tîrziu, în calitate de coleg mai tînăr.
6] Ne-a bătut cu 2-1 o țară care nici nu știu dacă mai are azi echipă de fotbal.
7] Doar de-acum încolo campioana mondială nu va mai fi calificată direct la turneul final următor. (Spun asta pentru cei mai puțin avizați, dacă tot mi-am propus să mă adresez și lor.)
8] Sătmăreanu II (Alexandru) a fost un foarte bun fundaș central, care a plecat de la Dinamo în R.F.G., și nu am mai auzit de el. Mai multe voi spune la capitolul despre 1978.
9] Nu pot să mă pronunț despre Ozon sau Petchovschi; în schimb, despre Hagi sau Balaci-da.
10] Un alt motiv pentru care îl stimez pe Dobrin este că a rămas toată viața la F.C. Argeș, dacă tot nu a fost lăsat să plece la Real Madrid, cînd încă nu avea 20 de ani.
11] O analiză mai profundă-genul meu, de altfel-ne arată că acesta este un clișeu, din moment ce criteriul geografic are pondere foarte mare. Tot eu spun însă că e bine așa, căci ar fi păcat ca și Campionatul Mondial să ajungă precum Liga Campionilor UEFA.
12] Este singurul portar de care știu eu că a fost surprins în ofsaid.
13] În 1972 am ajuns în sferturile de finală ale Campionatului European-prima performanță majoră a fotbalului românesc-și puțin a lipsit să promovăm între primele 4 (Ungaria ne-a dat golul decisiv în ultimele minute ale meciului de baraj).
14] Și au fost învinși de Brazilia (v. notița despre Zagalo).
15] A cîștigat de două ori Cupa Campionilor Europeni cu Internazionale Milano, în anii '60.
16] Isprava lui Sandu Neagu i-a prilejuit lui I.Chirilă, în cartea la care mă tot refer, remarca (citat aproximativ): „Cîți dintre fotbaliștii români vor putea prezenta în fața comentatorului anului 2000 un asemenea bilanț?“. Acum e de la sine înțeles că am putea vorbi de Balint, Hagi sau Răducioiu (ca să rămînem în domeniul marcatorilor), dar asta nu clintește nici un pic soclul pe care trebuie să-l punem pe inimosul rapidist, mai ales că a fost un deschizător de drumuri.
17] Nuanță pe care o consider necesară, ei fiind un fel de „nepoți“ ai noștri, care sîntem „frați“ cu spaniolii și portughezii.
18] Apreciere valabilă și în prezent-și probabil măcar cîte zile voi avea.
19] Așa s-au stricat cupele europene-în primul rînd Cupa Campionilor, înlocuită cu Liga Campionilor UEFA, a cluburilor bogate. E drept că joacă un fotbal mult mai bun decît „cei de jos“, dar trebuia să li se ofere acestora-ca pe vremuri-șansa să-i întîlnească, măcar ca să ia lecții (dar au fost și destule surprize).
20] S-a terminat 4-2.
21] Tocmai pentru că este o istorie a campionatelor mondiale, mă simt dator să fac precizarea că pe Maldini l-am remarcat cu un an înainte de turneul final din țara sa, în teribila echipă a lui A.C.Milan, care mi-a declanșat mila față de Steaua în finala C.C.E din 1989.
22] Sînt aproape convins că a fost 4-1.
23] Englezii, cu umorul lor, au scos pe tema asta cîteva „înțelepciuni“, care sînt exagerate doar un pic. Astfel, cunoscutul-în anii '90-Gary Lineker zicea cam așa: „Fotbalul este un joc frumos, de 90 de minute, în care cîștigă totdeauna nemții.“. Și încă una: „Dacă nemții joacă bine, cîștigă campionatul mondial; dacă joacă prost, iau locul 2.“.
24] Întrucît mi-am zis că mă adresez și necunoscătorilor (deși poate și pentru ceilalți e util): FIFA = Federation of International Football Associations; UEFA = Union of European Football Associations.
25] Era din aur masiv și o reprezenta stilizat pe zeița Nike (Victoria-la romani). Cred că merită menționat numele creatorului: Abel Lafleur.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!