- Haide, bea, e chiar băutura zeilor! E nectarul nemuririi.
Agatha privea cupa de cristal din mâinile lui Xander. Lichidul chihlimbariu strălucea în lumina zecilor de lumânări împrăștiate prin cameră.
Brusc Agatha se hotărî. Luă paharul din mâna lui Xander și îl duse la buze. Ezită o clipă, apoi bău însetată. Strălucirea băuturii se mută o clipă în ochii lui Xander pe când Agatha savura gustul ei ciudat. Era ceva străin în aroma aceea dulce-amăruie și, deodată, i se făcu frică. Vru să lepede din gură lichidul, dar acesta îi alunecase deja spre stomac, împrăștiind în tot trupul ei mici fiori înghețați.
- Mi-e frică, Xander, mi-e foarte frică.
Bărbatul zâmbi rece, luă paharul din mâinile tremurânde ale Agathei și bău fără șovăială. Puse apoi paharul gol pe masă și o privi adânc în ochi. Îi luă mâna între mâinile lui și o trase mai aproape. Agatha vru să coboare pleoapele, dar nu se putu rupe de vraja ochilor lui Xander. Simțea privirile lui cum îi sfredeleau pupilele, pătrunzându-i parcă în interiorul capului. Pentru o clipă i se păru că e goală, ca și cum ochii aceia hipnotici i-ar fi pârjolit hainele și trupul, dezvelindu-i sufletul. Era proprietatea ochilor lui Xander. Pentru o clipa, Agatha încetă să mai existe, rămânând doar imaginea ei într-o pereche de ochi căprui, adânci și strălucitori.
Xander începu să bolborosească într-o limbă bizara, un amestec de silabe frânte, cu întretăieri onomatopeice necunoscute. Sunet cu sunet, descântecul prinse sens în minte Agathei până când aceasta realiză uimită că vorbele lui îi erau familiare, le auzise parcă de mii de ori înainte. Toată încordarea ei dispăru, era iar una din experiențele bizare ale lui xander, dar se va termina curând și totul va reveni la normal. Își aminti de lumânările acelea ciudate pe care le găsise arzând când intrase în cămăruța lui Xander și se întoarse spre a le stinge pe cele care se apropiau de sfârșit. În fața ei se deschise brusc o ușă, dând la iveală cea mai mare încăpere pe care o văzuse vreodată. Părea o biserică, dar știu că nu e o biserică. O lumină plăpândă se filtra prin ferestre dând sălii un aer cenușiu, învechit.
Din spate, vocea lui Xander îi șopti:
- E băutura zeilor, Agatha. Singura nemurire e geniul. Nimeni până acum nu a înțeles micul secret al eternității, dar eu, doar eu am reușit. Timpul e numai o amăgire. O, zei, dați-mi geniu și voi trăi de-a pururi!
Agatha își imagină chipul lui Xander. În ochii lui adorați plutea acum gloria. Nu știuse niciodată dacă Xander era un geniu sau doar un biet nebun. Uneori, în ochii aceia arși de febră, ghicea aburii nebuniei. Se întoarse și îl privi. Omul acela nu era Xander, sau poate el era Xander dar ea nu-l cunoscuse.
Agatha înțelese Si imapctul revelației îi tulbură gândurile. Închise ochii și se prăbuși.

***

- Bea, Agatha, iubita mea! Te rog, bea măcar o gură.
Agatha deschise ochii și văzu fața lui Xander aplecată asupra ei. Era palid și în ochii lui văzu dragoste. Își aminti ceva, fără să știe exact ce. Luă o gură de apă din paharul pe care Xander i-l dusese la buze, luptându-se să-și adune imaginile care îi goneau sub pleoape. Băuse din licoarea preparată de Xander, căzuse într-un fel de vis și atunci văzuse ceva în ochii lui. Forța revelației îi tăie din nou respirația. Știa că pierde ceva important, că dacă nu-și va aduce aminte nu-l va putea salva pe Xander.
Agatha simțea o atingere străină. Înțelese că de fapt erau mâinile lui Xander. Își aminti de sute de alte atingeri unice. Știa să o aline când plângea, să o încurajeze când îi era frică, dar și să o facă să vibreze în nopțile lor. Acum mâinile lui Xander îi păreau străine, atingerea lor parcă o rănea. Se ridică și se smulse din brațele lui.

***

Agatha se ridică din pat și se duse spre fereastră. Se sprijini de pervaz și privi în noapte. Trebuia să-și amintească tot visul acela bizar. Știa sigur că de asta depinde viața lui Xander, dar nu putea salva din memoria ei ceea ce înțelesese atunci. Privi spre patul în care Xander dormea împăcat. Se întâmplase ceva ciudat. Xander fusese până atunci zeul ei. Îl iubise doar pe el, trăise numai pentru el, îi acceptase toate ciudățeniile pentru momentele lui de geniu. Acum însă, nici nu-l cunoștea. Rămăsese doar privirea. Când nu-i vedea ochii i se părea ciudat să-i spună străinului acela Xander. Pentru ea Xander murise și un necunoscut îi furase locul și privirea. Simțea că l-ar putea învia pe Xander doar dacă și-ar aminti acel amănunt și de aceea de două nopți își tortura mintea căutând acea scânteie, acel adevăr îngrozitor care l-ar putea salva pe Xander.

***

Paharul rămase pe masă lângă scrumiera în care fumega țigarea Agathei.
- Nu, Xander, nu ne mai întoarcem acolo. Mi-e frică, locul acela e blestemat.
- Nu fi penibilă, e doar un vis, iubito. Dar acolo e nemurirea și eu nu vreau să mor înainte să termin tot ce am de făcut. Opera mea are valoare doar întreagă, dacă nu trăiesc o veșnicie, viața mea e complet nulă.
Privind-o ciudat, Xander luă paharul de pe masă și îl duse la buze. Ezită câteva secunde, închise ochii și bău.
Agatha smulse paharul din mâinile bărbatului și îl goli dintr-o înghițitură. Nu putea să-l lase singur. Il iubise. Văzu o lumină violacee și apoi ușa imensă deschizându-se în fața ei. Xander era departe, în mijlocul încăperii deja cunoscute. Nu îl strigă de frica ecoului. Începu doar să alerge spre el. După câteva secunde înțelese că distanța dintre ei nu se modifica. Se opri și strigă. Xander se întoarse spre ea, dar Agatha nu-l recunoscu. Nu-i vedea ochii. Xander era doar o statuie.
Agatha înțelese. Îl pierduse pentru totdeauna. Nemurirea îl alesese pe Xander.