Salca de dincolo de peron se topise și acum privea cerul printre rădăcini. Traversele îmbăiate în motorină se subțiaseră și se torsionaseră ca niște bețe de chibrituri arse. Liziera dinspre Mureș ardea mocnit cu flăcări verzui, decolorate. În răcoarea biroului, dezbrăcat la maiou și cu chipiul dat pe spate, șeful de gară, Pascu, dezlega cuvinte încrucișate.
Uitat pe boltă, soarele de iulie își înfipsese razele în ceafa cantonierului Matei și-l urmărea, pășind împreună cu el de pe o traversă pe alta.
Matei venea de la canton. În mâna stângă ținea un bidon de plastic de cinci litri, iar în cea dreaptă o paporniță plină cu ouă. Avea vestonul desfăcut, lăsând la vedere pieptul cu câteva smocuri de păr roșcat. Costeliv ca un cal proprietate comună, își puncta fiecare pas cu câte o gâfâială profundă, pornită parcă din burtă. Prin minte îi roiau gânduri confuze, somnoroase. La un moment dat se opri. Depuse papornița pe pietrișul dintre traverse și-și duse degetele spre gură. Atunci se văzu batista legată în jurul lor. Suflă în ele, întoarse capul cumva cu teamă, apoi ridică papornița și o luă din loc.
Intră la șeful de gară cu falca de jos atârnând ca o cârpă fără întrebuințare, iar când întinse mâna ca să-l salute pe celălalt, palma îi tremura ca piftia.
- Ce-i?
- Nimic, don’ șef.
- Credeam că iară...
- Nu, p-aia am lăsat-o. Știți, ulcerul...
- Tremuri de parcă l-ai fi văzut pe dracu! observă Pascu.
- L-am, râse Matei, dar gluma nu prinse, fiindcă celălalt își reluă pedant careurile, cu chipiul aproape căzut pe spate.
Prin încăpere stăruia un miros vag de țigări.
- Mâine trebuie să duc un bidon cu petrol, reuși să spună, însă și acest lucru îl făcu mai mult pentru el, ca nu cumva să uite. Disciplina căilor ferate era aspră, iar noaptea semnalul trebuia aprins.
- Puteai să dormi la canton. Cine te-a pus să vii pe căldura asta? întrebă Pascu.
- Și totuși ați fumat, don’ șef.
Pascu își întoarse alene capul și șapca i se rostogoli în mijlocul biroului. Matei stătea ca turnat lângă ghișeul de bilete și doar ochii-i trădau pulsul inimii.
- Puteai să lași jos bidonul și papornița. Văd că te-a omorât drumul până aici. Cine te-o fi pus, nu știu...
Cantonierul nu se mișcă. Privea în gol, mut. Șeful de gară îl mai măsură o dată, lung, apoi, după câteva secunde, se ridică, își culese de pe jos chipiul și ieși nedumerit pe peron. O pală de vânt, scăpată de cine știe unde, se chinuia să clatine frunzele unui tufiș de plop argintiu. Se auzi un cârâit de găină. Căldura se rostogolea implacabilă de-a lungul șinelor, înecând orizontul într-o perdea de flăcări transparente. La capătul câmpiei, cele două linii metalice se uneau și urcau spre cer ca o scară infinită. Peste tot, un soare uitat.
Se întoarse drăcuind. Cantonierul s-o fi scrântit de atâta căldură, își zise. Își reluă plictiseala cu patimă. Trecură câteva minute bune. Prin birou plutea răsuflarea poticnită a lui Matei. Într-un timp acesta își lăsă bagajele pe podea. Pascu se roti alene către el.
- Mă, tu ai băut.
- N-am băut, don’ șef.
- Atunci, ce ai?
- Păi... n-am nimic.
- Căldura, a? conchise șeful de gară și râse clătinând din cap.
Dar dacă totuși i s-a întâmplat ceva, se întrebă. Îl privi din nou. Poate l-a doborât insolația.
- Cantonul! sări ca ars și ieși iarăși pe peron.
Își puse mâna streașină la ochi și se uită spre orizont, acolo unde se vedea întotdeauna clădirea cantonului, de fapt o cămăruță de trei pe patru, cu acoperiș din țiglă roșie. Își palpă globii oculari până la durere și mai privi o dată.
- A naibii căldură! mormăi și reintră în răcoarea biroului.
Pentru o clipă, Matei vru să zâmbească satisfăcut. Însă privirea pierdută a celuilalt îi tăie orice pornire.
- Cald, cald.
- Cald, don’ șef.
Tăcerea adormi toropită pe umerii lor, până când o vrabie începu să ciripească isterică prin castanii înfipți în peron. Pascu zvârli revista cu careuri peste un teanc de bilete. Matei continua să zacă lipit de podea, cu aceeași expresie nedefinită în ochi.
- Cald, mă!
- Cald, don’ șef.
- Să-ți umplu jucăria cu petrol, zise și se duse în pivniță.
Se auzi zdrăngănit de cutii metalice și tăcerea năvăli afară înspăimântată.
- S-a mai răcorit un pic, mormăi Pascu ieșind. Parcă aș face o plimbare. Mi-ai spus că-ți plouă în canton. Vreau să văd și să fac un proces verbal de constatare. O să-l semnezi și tu. Poate reușesc să fac rost și de o sobă cu petrol. Că mi-ar trebui și mie. Știi cum e, vara sanie și iarna car.
- Acum?! se îngrozi Matei arătând cu mâna spre sud, acolo unde trebuia să fie cantonul.
Șeful de gară își luă cămașa lui albastră, cu epoleți.
- Acum! spuse foarte hotărât și în minte îi răsări cantonul cu acoperiș roșu.
Apoi ieși pe peron. Și totuși cantonul era acolo. Ardea și el mocnit, cu flăcări transparente. Asta însemna că înainte n-a avut decât o iluzie optică. Privi către satul cocoșat de căldură. Acoperișurile îndoite nu-i spuneau nimic. Nici măcar turlele cu streșinile scurse ale celor trei biserici din centru. Nu era credincios, dar nici ateu convins.
- Hai, că te-ajut eu să cari bidonul!
Matei nu răspunse și nici nu ieși. Nici măcar nu se mișcă din loc. Îl găsi în aceeași poziție, cocârjat, cu mădularele pietrificate și cu privirea întoarsă spre sine. Îl măsură enervat, pe urmă îl apucă de mână și-l trase afară.
Căldura îl lovi și pe el după ceafă și pentru moment rămase pe loc, privind cu ciudă către cer. Încuie ușa, săltă bidonul și o luă pe calea ferată. Matei îl urmă supus, cu mâinile vârâte în buzunarele pantalonilor.
După vreo zece minute începu să-și blesteme hotărârea. Cămașa i se lipise de spate. Gâtul i se uscase. Iar cantonierul tăcea. Câte-un fluture de varză se încumeta să-și ia zborul prin aerul topit, iar după câteva fâlfâiri de aripi se prăvălea sufocat printre firele de pir.
Clipi des din pleoape. I se păruse că i se încețoșează privirea. Se întoarse către Matei. Acesta pășea golit de orice gânduri, cu privirea uscată levitând undeva în față. Se opri și se aplecă spre șina din stânga. Fierul ușor îndoit avea urme ca de la niște dinți uriași. Vru să-l strige pe celălalt, dar parcă se temu. Mai făcu o duzină de pași. Aceleași urme. Și parcă nici distanța dintre șine nu era cea standard. “Căldura”, își zise. N-avea voie să greșească. Matei nu aștepta decât o greșeală din partea lui. Ca în final să povestească la tot satul cum a înnebunit don’ șef de gară.
- Cald.
- Cald, don’ șef, cald.