agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ De vorbă cu sufletul meu...
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-03-01 | |
așadar, diminețile noastre ar trebui să fie de un comun aproape jenant
cel putin eu, înaintea amiezei știu că nu funcționez la cote maxime să trecem peste asta, despre dimineață voiam să-ți spun doar că m-am trezit reflectând la tine, nu în mod excesiv, nu cu o emoție ieșită din comun, ci mai degrabă gândul ar fi aidoma gestului frivol și cu siguranță firesc de a te privi câteva clipe în oglindă, am bâjbâit trimițând un document, apoi am lenevit cu retinele pe sub gene întredeschise, glisând molatic pe câteva texte, o, nu, nu ale tale, nu, pe tine refuz să te recitesc integral vreodată, îți spun ca să știi, de teamă să nu cad cu toată ființa între paginile tale, de teamă să nu încep să te giubesc, cum, ilar, îmi vin în minte cuvintele pereche rostite de personajul tzara în viziunea monei chirilă la național, apoi m-am trezit tot în dimineața aceasta umblând buimacă după ceva cumpărături, cu ochii mereu agățați pe diferitele cadrane de ceasuri ivite în drum, calculându-mi timpul până la ora a doua după miezul zilei unde, culmea e că n-am mai ajuns la destinația dorită în timp util, tot despre prima parte a zilei o să-ți spun că din greșeală mi-am uitat mobilul acasă așa că am aflat, of, așa de târziu că trebuia să fug de urgență la o tipografie și să verific varianta unei coperți, care aștepta dintr-un moment într-altul să prindă pe ea cerneluri, lucrați coperți pentru edituri, mă întreabă tipograful sunteți designer, da și nu, îi răspund, frumoasă copertă, zice, doar că eu nu pot decide singură, trimit așadar - uite cum mă bântuie astăzi cuvântul acesta așadar - trimit în viteză un demonstrativ pdf, mă întorc dintr-un capăt de oraș nu am studii de specialitate, răspund fotografului care-mi examinează imaginile pe care le-am redenumit sub folderul artistice, interesante, zice, o să vă rog să nu-mi mai puneți contrast, arată ca un filtru maroniu la developare și nu e ok, zic între timp primesc sarcini să mai cumpăr câte ceva, intru în magazin, dau bună ziua, dar manechinul mai necioplit sau mai turnat în plastic decât primitor nu-mi răspunde, mama îmi observă fusta cea nouă bogată în catifea verde cu șiruri de flori colorate, apoi începe să râdă isteric, de mult n-ai mai fost atât de caraghioasă, de data asta chiar ai făcut-o, îmi zice, aproape dând într-o convulsie nervoasă, arăți ca de la ușa cortului, ce porcărie ți-ai luat, ha, ha, ce oribilă, insistă ea, îi bâigui, apoi, în grabă câte ceva despre gusturi, gesturi și depresii, cu voce oarecum joasă, vreau s-o împac, te privesc, îmi iau oglinduța în formă de poartă marocană, mă umplu de pastă de pix prin buzunarul drept pastă care se tot întinde, precum o pecete a scrisului, pe degete și chiar pe unghii, încerc să mă spăl, deși știu că degeaba o fac, ies în cele din urmă, ca o tornadă verde, catifelată, plouă mărunt dar nu e rece, uite ieduțul mic, mama ieduțuleeee, mă strigă un copil, amintindu-mi că sunt persoană publică printre copii, părinți, ascultători, bunici și educatori, să fii cuminte, zic, hrănesc cu stixuri un cățel vagabond, am eu slăbiciunea să îmblânzesc fiarele adăstate în biete necuvântătoare, dar mai ales în oameni, doar că regula domesticirii se schimbă radical la bipede și tot nu mă lecuiesc, trezindu-mă, fără excepție, lovită din spate sunt sigură că și ție îți plac ființele nevinovate, fără grai, la jumătatea drumului spre litere cad, îmi julesc mâna stângă, îmi scrântesc glezna, care se umflă de ciudă, poate pentru că o tratez cu toată indiferența, coridorul e plin, sala, ticsită mircea cărtărescu încă vorbește, îi recunosc glasul, mai plăcut decât pe înregistrările levantului, s-a întors la cluj acum, după vreo 15 ani și la întâlnirea cu el au venit nesperat de mulți iubirori de literatură, o persoană iese din sală, intru și-mi fac loc, abia aud câte ceva, apuc să fotografiez, însă în pripă, e trei și douăzeci, prind ultimele fraze pe care le cunosc pe din afară aproape că le-aș putea rosti într-un cor pe o voce dublă - un scriitor trebuie să fie modest pe din afară și orgolios pe dinăuntru - mai rămâne loc de câteva cuvinte, despre falsa modestie, arghezi, camil petrescu și vocația scriitorului valabil, cred că putem să ne oprim aici, spune scriitorul, mircea muthu încheie și el prezentarea, se formează un cerc gros de studenți înghesuiți la autografe cred că sunt aproape două sute de suflete în sala shakespeare, se îmbulzesc urmează un curs care întârzie, observ un mare scriitor actual, după cum se spune mă vede și el dar nu se obosește să mă salute, mojicia se simte la ea acasă în sinele acelui prealăudat și preabețiv scriitor de versuri șocante, înaintez, mă ambiționez să nu șchiopătez, stau la coadă printre studenți, îi ofer lui cărtărescu volumele suse și mirescu întind travesti, pentru mine, zic, enciclopedia, tot pentru mine iar nostalgia abia desprinsă de la suflet, îngălbenită în doisprăzece ani de uimire, primește și ea însemnele autorului, puțin surprins, pentru adina pe o carte străveche scrie el e preferata mea, mi-e la inimă, îmi vine să-i spun în timp ce semnează, dar n-am tupeu și n-aș suporta să par penibilă, așa că tac și-mi fac un fel de remember sumar, mă gândesc că poate n-aș fi scris proză vreodată fără tine și paginile scrierilor tale, că arta dialogicului o stăpânesc de când l-am înțeles și citit pe călinescu în liceu, apoi că teatrul m-a învățat să animez personaje, eco, să găsesc răspunsurile despre mistere mai aproape de mine decât de miraculos, că merg pe mâna psihologismului dostoievskian că în iubire pot fi și am fost trădată, precum înfăptuirea meteorologulului din tratamentul lui nedelciu sau că fără sinceritate nu poți să însemni ceva, cam asta e, sunt deocamdată un soi de scriitor fără patalama, un ipotetic scrib fără faimă, cu manuscrisele zăcând prin sertare, pentru că lucrez în cultură și salariile sunt cum știm, din ele mai plătesc și rate, mă așez într-o bancă și aștept nu știu ce, nu mai fac fotografii, să nu cumva să par penibilă, văd că mă obsedează și cuvântul acesta, într-adevăr cărtărescu arată cu vreo 15 ani mai tânăr decât este și bineînțeles că i-am citit printre rânduri secretul e tânăr, un tip obișnuit și cu bun simț, arată firesc în puloverul lui cărămiziu, nici eu nu-mi arăt vârsta în unele ipostaze și cică nu s-ar vedea prin câte am trecut în ultimii ani, se zice că ar fi din pricina lipsei de vicii, această mână care se scrie nu știu în ce chip, absolut neprogramat, se atinsese de acea mână care se scrie a mea era însemnată cu pastă de pix și uitasem, ar fi trebuit să o ascund, ce jenă mi-e sau invers am putea zice, mâna aceea care se scrie se atinsese de mâna aceasta care se scrie și ea de-și poartă stigmatul în pastă albastră de pix penibilă, nu, nu, nu, dacă m-ar cunoaște, ar intui că nici o clipă nu m-am gândit că se vor atinge, dumnezeule ce penibil, mai stau până la final cu întrebările în gât și mă gândesc cum să-i iau un interviu, mă gândesc că aș fi putut să-i adresez sau să-i scriu câteva cuvinte zăcute în mine de-a lungul a 12 ani, de când îl citesc, apoi îi văd, trec cu toții pe lângă mine scriitorul, gazdele, cesereanu cu braga și jurnaliștii se retrag, ar trebui să mă afiliez grupului, gândesc, dar n-am tupeu, de unde naiba se poate cumpăra tupeu, desigur, nu m-am dus pentru că din păcate lipsisem timp de o oră și cincisprăzece minute, timp în care, probabil, scriitorul a mai răspuns și n-aș vrea - din nou o să revin la acest cuvânt - să devin, cum ziceam, ridicolă adresând aceleași îtrebări, îmi iau încetuț ființa la pas ușor șchiopătat lăsând pe horea urme asimetrice de ploaie cu pași de cizmulite scalciate putrate din mileniul trecut și-o adiere de organza, îndreptându-mă spre vreun net, o voce dragă din canada, pe care doar o ghicesc a fi aceea, mă sună, tu ești, nu te-aud, e zgomot în trafic, dar mă apropii de net, primesc confirmarea, când o altă voce – de data aceasta e o persoană care-mi adoră de câțiva ani glasul - o voce scrisă mă incearcă de probez gestul lui stéphane lambiel pe podiumul argintului, ai trecut pe lângă mine ca o vijelie, mi-a spus, mi-ai dărâmat geanta, ai intrat în sala shakespeare, în locul meu, am stat câteva clipe în cadrul ușii, de unde te priveam, pareai stresată, însă doar prezența ta atât de aproape m-a fericit și m-a umplut de energie pozitivă pentru toată ziua, mi se spune, de ce nu m-ai tras de mânecă și de ce n-ai scuturat vijelia aceea plină de nerv și stres, întrebam, pentru că arătam rău, mi-a răspuns și colegii mi-au confirmat că am o privire oarecum pierdută în gol sau dusă, ai intrat în sală în locul meu și bucuria vederii tale am luat-o cu mine, fără să-ți vorbesc, iar acum, când te prind în direct și-mi răspunzi, îmi vine să sar în sus de bucurie zice ființa înduioșătoare, despre care cred că mi-e scumpă și în consecință, nu mă sfiesc să i-o spun, vino duminică să mă vezi, voi juca piticul cel mic, doica și oglinda de aur, la 12 și-un sfert dacă ești, te voi introduce, să ai loc în sală, ies din net, e seară deja, intru sub gang și luciul bisericii bob se întunecă subit, mă simt ca în tunelul lui sabato, când observ că adâncul înnoptării stradale se datorează curentului suspendat, ca pe vremea econimiilor de odinioară, orbecăi câteva secunde în care te caut cu spaimă, respir ușurată nu de teamă de întuneric, ci petnru că te regăsesc, alunec spre casă, o mașină de spălat trotuare îmi udă glezna vineție, ar fi trebuit să umblu în mâini, mă gândesc, mi-ar fi spălat palma dreaptă de urmele scrierii, aiurea, alea însă rămân acolo să-mi amintească de tine, nu trece pe rosu, n-auzi, striga batranul pe care-l poarta cainele si mai batran decat el, ai daltonism, you're beautiful, cant eu masina teatrului imi clipeste din faruri, la colțul blocului meu a apărut o inimă de graffiti, o salut și pe ea, îmi iau jurnalul pe genunchi și mă-ntind îmbrăcată în pat, despre seara de 22 februarie nu am mare lucru să-ți spun, decât că te-am purtat, prețios, cu mine, că prin tunelul întunecat mă destăinuiam nu știu cui, poate mie și poate de aceea mă găsesc, mai ades serile, în postura gestului însingurării prin scris, despre veșnica-mi antipatică și socială tăcere geamănă fobiei de ridicol, pe care, iată cât de sincer și repetitiv o declar, ah despre ziua aceasta de 22 februarie îmi notez chiar acum în jurnal, când mă apropii de încheiere, câteva rânduri, fără să pot uita vreodată, că datorită ție mi-am înțeles visele, mi-am exersat mâna cea albastră de scris și că azi ai venit cu mine prin locurile de care-ți vorbeam mai sus, că poate vor trece mulți ani, poate vreo cinsprezece până când, dacă voi trăi, bineînțeles, presupunând că, între timp îmi voi fi vindecat fobia de ridicol și celelalte, voi organiza o întâlnire cu mine apoi am să-ți mai spun că nu-mi amintesc să-mi fi recunoscut mai bine ființa imanenta a înnoptărilor prin alte părți decât între coperțile și cuvintele tale adâncă, străveche și pururi tânără nostalgie, de mircea cărtărescu __________ si despre eveniment, mai multe detalii, aici: http://www.clujeanul.ro/articol/ziar/cluj/cartarescu-radical-psd-este-ca-un-ghem-de-serpi/9427/50/ |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate