uităm să mai fim oameni
și atunci dăm fuga în credință
liniștea zvâcnește în dangătul de clopot
ochiul crapă ziua în patru
în templu freamătă rugăminți
urzind speranțe și
atingerea devine
iertare
atât timp cât nu uităm
să fim oameni

și câte umbre pe margine de zi...