După studiile lui Șerban Cioculescu, Al. Rosetti, George Călinescu, Liviu Călin și Nicolae Manolescu privind viața și opera arhitectului comediilor de aur românești, I. L. Caragiale, se părea că nu ar mai fi multe de adăugat la biografia și opera acestui creator al insectarului politicienilor de doi bani prezenți în capodoperile lui scenice. Dacă Nenea Iancu ar trăi și astăzi, și-ar completa de bună seamă colecția cu nume noi, deoarece se știe că avem candidați destui pentru locurile lăsate libere de el. Cunoașem într-adevăr totul despre Caragiale? Mulți sunt de părere că da.
Scormonitorii dotați de la natură cu ochi ageri și cu pasiunea descoperirii noului văd însă altfel lucrurile, le scot la iveală și ne ajută și pe noi să distingem ceea ce părea ascuns. Unul dintre ei este profesorul, muzeograful și arheologul prahovean Octavian Onea care a trecut de la catedra de profesor de istorie la profesia de muzeograf al Muzeului „Bogdan Petriceicu Hașdeu" din Câmpina, unde a devenit director din 1968 până în 1998, când s-a transferat la Prefectura Prahova, pe un post de consilier la Centrul de Cultură, Culte și Învățământ. De acolo s-a pensionat în anul 2007, lăsând în urmă o activitate publicistică deosebit de bogată. Majoritatea sunt lucrări valoroase de cercetare, ediții critice, biografii, dar și lucrări literare care l-au consacrat ca scriitor talentat și răsplătit cu valoroase premii. Nu putem să nu amintim câteva din lucrările acestui harnic autor care, din toamna anului 2008, coordonează și o revistă de literatură și artă, care se numește „Poarta Sărutului". Lucrând la un muzeu legat de numele lui Hasdeu, Octavian Onea a început cu pagini dedicate marelui enciclopedit român: "Alexandru Hasdeu între contemporanii săi români", Editura Academiei Române, București 1989; "Genealogia familiei Hasdeu, alcătuită de Tadeu Petriceicu Hasdeu", Editura Academiei Române, Comisia de Heraldică, Genealogie și Sigilografie, Filiala Iași, 1994; "Iulia Hasdeu și cartea ei Viața și faptele lui Mihai Viteazul", Ediție îngrijită de O.O. cu prefața editorului". Autoarea avea șase ani, șapte luni și trei zie), Câmpina, 1991; "Și totuși, când s-a născut B.P. Hasdeu?", Editura Verva, Câmpina, 1998; Scenariu radio pentru teatru la microfon "Iulia Hasdeu"; "Titus", piesă în 3 acte, cu o prefață (cu un "Timbru") de poetul Ion Stratan, Editura PrintEuro, Ploiești, 2004. Premiul Uniunii Scriitorilor din România - Asociația Brașov, 2006, pentru debut în teatru. Încheiem lista aici, deși mai sunt și alte titluri apreciate de critica literară.
Poate cea mai importantă carte publicată până acum de scriitorul și cercetătorul Octavian Onea este "Au fost Ploeștii urbea "Scrisorii pierdute"?,
subintitulată "Conferință ținută (scurt, stimabile, scurt!) la Prefectura județului Prahova, Marți, 30 Ianuarie 2007, la douăsprezece trecute fix." Lucrarea a apărut în anul 2008 la Ploiești, la editura "Premier". Încă din titlu și subtitlu, dar și din lecturarea tuturor paginilor extrem de bogate în informații, cititorul poate observa că ironiile stilului deseori sarcastic al lui Nenea Iancu l-au influențat, direct sau indirect, pe autorul studiului care și așa era încă dinainte recunoscut prin folosirea umorului fin și a respectării ortografiei originale ale vechii Academii Române... Vom respecta și noi doleanțele autorului.
Cartea, extrem de bogată în sute de amănunte, nu toate cunoscute de noi, cu citate documentare excesiv de minuțioase și înnobilată de prețioase facsimile, în parte inedite, începe cu o Precuvântare și se continuă cu șase subcapitole ("Unde e domițiliul pieselor lui Caragiale?"; "Lumea ploeșteană - lumea lui Caragiale"; "Despre localizările Scrisorii pierdute";"Cum și-a maltratat Caragiale personajele"; "Caragiale și Ploeștii"; "Scrisoarea pierdută este din Ploești"), apoi se încheie cu o originală ADDENDA, mult folositoare celor pasionați de opera marelui dramaturg ("Între I.L. Caragiale și Mateiu Caragiale. Pena (Corcodușa) un nume ploieștean?"; "Biografia și Abrevierile").
"Precuvântarea" atacă direct subiectul - citez: "Cestiunea arzătoare la ordinea zilei, pentru care Dumneavoastră v-ați ridicat din fotoliile de-acasă, iar eu am avut nopțile albe zilele trecute, este: Care-i urbea Scrisorii pierdute?" ( p.5). Păi care să fie, dacă nu Ploeștii, ca să o luăm și noi înaintea autorului... Ușor de spus, dar, aparent, greu de dovedit, mai ales că însuși Caragiale ne încurcă atunci când precizează că "acțiunea se petrece într-un orășel de la poalele Carpaților"... Această precizare nu-l dezarmează pe analistul Onea să continue a susține că, totuși, acțiunea celei mai bune piese ale lui Nenea Iancu se desfășoară cu certitudine în Ploești - și autorul merge cu documentările până la studiile geografice care și ele arată că orașul petrolului se află, oricum, nu prea de parte de zona muntoasă... „Orașul Ploești este un oraș de la poalele munților”, scrie categoric Mihai Sevstos în „Monografia Ploești”, p. 115. Dar nu spusele geografilor pot deveni întru totul convingătoare, ci altceva. Iar înșiruirea elementelor din acest "altceva" constituie de fapt conținutul cărții, iar cine termină de lecturat acest studiu, unde numele Ploești revine pagină cu pagină, ajunge să fie, ca și autorul, absolut convins că urbea cu pricina este într-adevăr urbea Ploești, deoarece Caragiale însuși era obsedat de acest teritoriu geografic românesc, precum ne asigură și criticul Șerban Cioculescu în "Viața lui Caragiale": "Copilăria sa se petrece în exclusivitate la Ploești,"orășelul meu natal" (cuvintele lui I.L. Caragiale - n.n.). Pe acesta și l-a luat de suflet, știindu-l pe de rost, uliță de uliță." (p.37) "Spațiul copilăriei și al amintirilor se identifică cu acela al Ploeștiului." (p.38). De fapt, vorbind despre Ploești, în Grand Hôtel „Victoria Română”, dramaturgul l-a numit orașul său natal. Despre el amintește în numeroase pagini scrise și publicate, întrucât, scrie autorul acestui studiu de la editura Premier,"indubitabil, Caragiale este un ploeștean, un ploeștean de cea mai tare esență, orașul având un ce al său, o amprentă anume, care este spiritul ploeștean, la modelarea căruia a contribuit el însuși." (p.86).
Mergând înainte cu demonstrațiile lui care incearca a fi foarte convingătoare, Octavian Onea, intenționat sau fără să-și dea probabil seama, ajunge, de fapt, să rescrie, într-un fel propriu, independent de modelul Cioculescu, o adevărată minimonografie a ploeșteanului său drag... Și o povestește frumos, într-un stil personal captivant, punctat cu o mulțime de citate doveditoare și cu plăcute amintiri epistolare din relațiile dramaturgului cu Constantin Dobrogeanu Gherea, cu Alexandru Vlahuță și îndeosebi cu bunul său prieten Barbu Ștefănescu Delavrancea. Interesant i se pare profesorului Onea că evocarea numelui orașului Ploești se amplifică și mai mult după ce Caragiale se autoexilează la Berlin, în suburbia Schoneberg, unde, în 1904, după incidentul cu acuzația infamă de plagiat a lui Caion și după ce devine milionar în urma unei moșteniri lăsată de mătușa sa Momuloaia, se va stabili definitiv cu întreaga familie. În Germania va și închide ochii. Dorul de Ploești devine însă atât de mare, încât scriitorul, practic, face multe navete cu trenul între Berlin și acest oraș, neocolind, bineînțeles, nici Bucureștiul ori alte localități unde avea destui prieteni și admiratori.
După ce, prin date biografice despre marele ploeștean, Octavian Onea lămurește cititorii că acțiunea "Scrisorii pierdute" numai în această localitate se putea desfășura, vine cu alte dovezi și mai convingătoare, legate de denumiri ploeștene de străzi (Piața 11 fevruarie, Bariera Unirii, Piața Unirii, Strada Unirii, „catindrala” Sf. Nicolae), descrie peisajul din afara scenei unde, în depărtare, se profilează munții și Valea Prahovei, după care amintește limbajul specific al populației din mica și efemera republică a lui Candiano Popescu, "limbă muntenească prin excelență", apoi O.O. ne afișează în față niște liste lungi de nume, des repetate și "specific ploeștene", extrase din documentele vremii pe care le citează din abundență. Astfel, în unele liste de cetățeni alegători din târgul "Ploescilor", întâlnim numele care ar fi putut deveni sorgintea apelativelor ce le poartă personajele comediei sau din alte opere: Ionescu, Popescu, Lefter, Zaharia (copiat după Zaharia Antinescu, membru al Consiliului Permanent Prahova și al multor comitete și comiții ploeștene), Ștefan, Fănică, Ghiță, Mitică, Tache, Zoe ș.a. Autorul reproduce toate aceste nume.
Neîndoios, cartea "Au fost Ploeștii urbea Scrisorii pierdute?", bazată fiind pe un imens travaliu sursologic, aduce noutăți utile în universul studiilor caragialiene clădite într-un mod tranșant pe o documentație solidă ce reușește în final să dea un răspuns ce pare plin de certitudine la titlul interogativ adresat nouă de autor.
La întrebarea pe care ne-o punem noi dacă era sau nu necesară o asemenea lucrare, răspunsul istoricilor literari, interesați de amănunte, este că era, întrucât niciodată până acum nu s-a mai scris vreo altă carte în care prezența Ploeștilor să fie atât de strâns legată nu numai de comedia scrisorii pierdute, ci de întreaga viață și operă a lui Caragiale. Citind paginile ei, descoperim o mulțime de amănunte (unele pitorești și interesante) pe care, altminteri, nu aveam cum să le cunoaștem, de nu le-am fi văzut adunate și expuse cu atâta trudă și generozitate. Ca atare, la rândul nostru, noi, majoritatea cititorilor acestui volum, vom simți nevoia să oferim cercetătorului, de asemenea, un răspuns în congruență cu doleanțele lui - și răspunsul poate suna astfel: da, domnule Octavian Onea, acum nu mai avem nici o îndoială că, într-adevăr, acțiunea comediei "O scrisoare pierdută" - dacă acesta este un amănunt important - ea se desfășoară cu certitudine la Ploești. Parol! Și vă mulțumim pentru clarificare, deoarece... în cazul că s-ar desfășura în altă parte, probabil că acțiunea piesei nici nu ar mai fi avut farmecul imprimat de peisajul social-politic și moral al faimoasei republici ploeștene din preajma lui "pazsopt" care, din păcate, vedem că și-a extins, spațial și temporal, jocul de scenă până în zilele noastre, pe o arie mai vastă care corespunde întru totul cu binecuvântatul spațiu mioritic...