agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4750 .



Scrieri despre artă (I)
article [ ]
Despre textualism și poezia creștină

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [teotim ]

2006-12-08  | [This text should be read in romana]    | 



A vorbi astăzi despre poezie, dar mai ales despre poezia religioasă, pare a fi multora o întreprindere nu puțin riscantă. Pentru că astăzi, în așa-numita "eră a scriiturii", și poetica se scrie – și subliniez: poezia nu mai e cea vorbită de odinioară, ci propriu-zis e poezia scrisă. Spre deosebire de vorbire, scrierea necesită o atenție infinit sporită către elementul minimal, cel situat la granița facultății de observare, cum ar fi, putem ghici: o consonanță discretă între grație și sens, între modulația sintaxei și o anumită geometrie neeuclidiană a imaginii, și alte elemente de acest fel. Aspectele de amănunt, subtilitățile acestea sunt apanajul scrisului, cum bine se știe. Lucrul în sine nu e rău: și fac referire acum la talentul tipic modern, dar mai ales post-modern, de a valorifica conștient textul poetic, de a declanșa virtualitățile lui de mișcare, ceea ce ei, acești autori de texte, numesc productivitatea spiritului în materie de text.
În această nouă viziune, se afirmă, textul nu mai reproduce o idee care-i pre-există, ci se petrece un fenomen invers: scriitura în desfășurare generează ea idei, în mod particular trăite. Astfel, conform cerințelor metodei textuale, ne putem folosi de idei, deci, ca să animăm o scriitură în scopul de a o face cât mai productivă, adică tainic scânteietoare și polisemică. Iată ceva care merită să fie precizat: ceea ce a adus nou reflecția asupra acestui demers al scriiturii de tip modern și post-modern este fără doar și poate constatarea practică a faptului că ideea poetică se naște în momentul mișcării cuvântului, este impulsionată de aceasta și este inseparabilă de ea, așa cum viața e inseparabilă de respirație și spiritul de corp. Totul are loc în cadrul unei structuri care este mai degrabă opera limbii, a cuvântului, decât a gândului, ca și când cuvântul, nu gândul, este organul nostru cel mai fin de reflecție, de gândire, de simțire, de participare.
Nichita Stănescu a exemplificat cu poezia lui acest adevăr. Recent, Părintele Ghelasie Gheorghe a schițat liniile de fond ale unei viziuni mistice referitoare la prioritatea cuvântului față de gând (ce înseamnă a gândi în cuvinte și ce, în idei). Nu ezit să afirm că acest demers teologic îi poate interesa chiar pe textualiștii “înrăiți” de astăzi – de ce nu? – aducându-le multora clarificări în profunzime pe care ei poate și le-ar dori.
Revenind la ideea anterioară, cei preocupați de poetica textului modern n-au încetat, de-a lungul vremii, să sublinieze care ar fi deosebirile acestuia față de umanismul clasic sau simbolul romantic (cel considerat a fi tipic pentru structura poeziei religioase). Nu în ultimul rând, câteva dintre aceste deosebiri sunt: inversarea raportului de generare idee-cuvânt, despre care am vorbit, pluralitatea adesea contradictorie a sensurilor în textul modern (opusă fiind, în opera clasică sau romantică, Ideea preeminentă, univocă și explicită, care este chiar miezul simbolismului transcendental), ambiguitatea sau polisemia metaforei textuale, libertatea sporită a conotațiilor și, mai ales, ceea ce unii numesc ritmarea orizontală sau fiziologică a structurii. Să ne oprim asupra acestei ultime trăsături, pentru a reflecta la semnificațiile ei posibile. Pentru cei ce nu cunosc problema, voi spune că această sintagmă des frecventată se referă în special la procedeele cinematografice folosite de literatură, cum ar fi: alternarea planurilor departe-aproape și modificarea perspectivei. Ca urmare, se creează imaginea unui univers hiperflexibil, semi-obiectiv și semi-subiectiv, pliabil ca o foaie de carte. Din această alcătuire non-inerțială care ne cuprinde în mișcarea ei surprinzătoare, pare-se că au fost abolite, la nivel de sugestie subliminală, firește, opoziția departe-aproape și odată cu aceasta stresul de inserție spațio-temporală inerent biologiei umane și animale actuale. Ceva ca un fel de ieșire a senzației din istorie se petrece. Evenimentul creat prin această mișcare a textului poetic s-a adresat, cum s-a putut vedea și simți, trupului, în primul rând, nu cugetului. Senzația a fost mișcată prima, și nu prin intermediul ideilor, ci prin dinamica cuvintelor-imagini. Poezia așa-numită textuală urmărește cu prioritate să producă o schimbare, o noutate vie la nivel de senzație, de simțire fiziologică și pe această noutate să reașeze mintea. Faptul e semnificativ, căci, după cum am spus, poezia actuală caută să atragă corpul în mișcarea cuvintelor, să declanșeze o noutate în simțirea elementară (nu neapărat profundă), în inconștientul organic. Aceste mutații vizate sunt în sine pre-figurative pentru o ontologie fericită a corporalității și spațiului, ceea ce înseamnă deja nevoia de a trăi realitatea nu doar mental, ci a urmări să o trăiești deplin, cu plinul cuvântului iradiind în trup, cu plinul fizio-logic al ființei. Textul poetic urmărește – de cele mai multe ori nedeclarat – a respira realitatea cu alți plămâni, a participa la alte mișcări ale elementelor decât cele cunoscute. La textualiști aceasta apare ca o trăire elementară, nouă și vivace, dar prea asemănătoare unui paradis superficial gen cyber-space. Riscă să rămână o senzație fără conștiință și fără urmări. În paranteză fie spus, să nu facem greșeala să credem că vorbind despre plictis sau nefericire în poemele lor, textualiștii le vizează exclusiv pe acestea. Să nu uităm regula literei poetice care spune că textul subversionează continuu semantica. Criticul Nicolae Manolescu s-a putut referi la poezia scrisă cu plămânul sau cu un alt organ în sensul ante-menționat, de participare celulară la cele noi și necunoscute, o participare pe care în starea de inspirație o antrenează mișcarea cuvintelor. Simpla decizie mentală nu poate antrena bucuria poetică. Dar, și aici e un mare dar, nici acea fracțiune de simțire, aproape izolată și neluminată de conștiință, nu poate mântui, nu poate recepta și trăi plinătatea cuvântului făcut trup, pentru că e efemeră și dispare. Ea nu e prinsă așadar într-o trăire integrală,.semnificativă și conștientă, și scapă bucuriei veșnice.
Iată cum de la poezie și poetică s-a putut trece, inevitabil, la filosofie și reflecție mistică. Pledoaria pentru renașterea poeziei religioase merită să fie făcută pornind paradoxal chiar de la cuceririle și neajunsurile poeziei actuale. De-a lungul timpului, critica poeziei religioase a vizat de regulă tezismul ei, faptul că adesea acest tip de poezie este o luare de poziție eticistă în versuri, caz în care cuvântul stă sub stăpânirea ideii, în loc ca ideea să slujească ea cuvântului și fluxului emoțional complex antrenat de acesta.
Criticul Tudor Vianu a precizat că în marile opera de artă, cum ar fi Hamlet, ideea este prezentată ca resort sau ca pârghie a fluxului participativ-emoțional. Ceea ce ni se înfățișează nu este o ideo-logie, ci un destin omenesc, spune criticul român. Ideile nu reprezintă materia poetică, ci un auxiliar, motivul nu este unul ideologic, ci epic sau dramatic. Aici merită făcută o precizare: epicul sau dramaticul reprezintă în artă întregul, mișcarea întregului, pe când ideile sunt părți sau rațiuni parțiale subordonate întregului. Este o mișcare aparent paradoxală, ca și când particularul își subordonează cu necesitate generalul. În fapt, concretul “ființei în act” subordonează ideaticul sau abstractul.schemelor gândite, aducându-le în miezul unui eveniment de relație și comuniune (M. Bakhtin).
Mai mult: filosofia persoanei în viziunea creștină e singura organic solidară cu mesajul de fond al artei, unde persoana vie în mișcare “reprezintă” esența, în timp ce ideile sunt doar ideile ei, supuse imperfecțiunii, istoricității cugetării, și nu sunt niciodată ideile în sine, autonome față de om, ideile perfecte, platonice, impersonale. Nu acestea sunt rodul inspirației de artist. Persoana gândind imperfect (iată-l aici pe îndoielnicul Hamlet) ne este dată întreagă, ea însăși, mai adevărată în sine decât ipotetica idee în sine perfectă.
Astfel, Hamlet reprezintă un moment absolut nu pentru că gândește perfect, nu pentru că ilustrează o idee, ci pentru că este prezentat într-o perspectivă absolută ca întreg, ca persoană. Însăși această operație de punere în lumină a personalității, această punere sub reflector a elementului istoric, concret, pe care o operează artistul, are un substrat religios, deși neconștientizat și inaparent.
S-ar putea spune pe undeva că a face artă conține în sine un moment mistic prin această prioritate absolută dată concretului, prin această personalizare a gândului prin persoana gânditoare. Unul dintre precursorii post-modernismului, filosoful creștin Mikhail Bakhtin, prezintă fenomenul dialogismului sau polifoniei. El desprinde textul artistic ca scenă a dialogului nefinalizat, sustras sistemicității mono-logice, ca înscris al istoriei deschise ce sur-prinde urma persoanei în act, în câmpul dialogal, stereo-logic: “Orice gând al eroilor lui Dostoievski ... se simte a fi chiar dintru început o replică, un răspuns în cadrul unui dialog nefinalizat. Un asemenea gând nu este împins, nu este silit să meargă spre un întreg bine rotunjit, finalizat, monologic în mod sistematic”. În lucrarea “Problema conținutului”, Bakhtin a atacat idea convențională, conceptul despre lucrarea de artă ca un “lucru terminat”, o “unitate ermetică”. “În măsura în care opera continuă să trăiască, trebuie să fie angajată în dialog, care este posibil numai atunci când opera este încă deschisă și capabilă de interacție: opera de artă nu este niciodată terminată”. Arta nu poate exista în afara acestui cadru al punerii în scenă care-i mobilul ei cel mai adânc și a cărui funcțiune e personalizarea mesajului de adâncime.
Însă, poezia religioasă autentică înseamnă, în viziunea creștină, deja mai mult. Fără a fi eticistă, ceea ce ar antrena, iarăși, o recădere sub „teroarea ideii”, dimpotrivă o asemenea poezie în esență mistică este imprimată de conștiința apartenenței la propriul chip creat după Arhemodelul Dumnezeului Treime, sau a identității iconice orientate spre relație și comuniune iubitoare. Utilizând mijloace artistice, arta exprimă în acest caz implicarea mistică integrală, mișcarea de apropiere a sufletului de Dumnezeu. Iar prin aceasta, o apropiere de “concretul euharistic” al întrepătrunderii în iubire și realității transfigurate. Participarea la taina „Cuvântului făcut trup” dă actului creator acea receptivitate la in-suflarea iconomică divină și dimensiunea liturgică inconfundabilă.
Când se spune în Scriptură: “La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”, „a făcut” vine de la verbul „poieo”, care înseamnă „a crea”. Este varianta greacă a ebraicului „bara” care înseamnă „a face din nimic”. Poezia trimite în sensul ei cel mai profund spre Fiul, Logosul divin care din iubire aduce la ființă din nimic creația ca dar Tatălui întru bucuria Duhului Sfânt. Se instituie prin aceasta istoria drept trup al unui dialog în care viața omului cu actele ei creatoare este un cuvânt de răspuns liber și personal la „Liturghia Cuvântului creator divin”. Iar măsura în care acest răspuns exprimă o participare conștientă dă vectorul spre transfigurarea în lumina divină.
Suprarealismul în arta religioasă creștină dobândește o maximă concretețe iconică, tocmai prin faptul că exprimă viziunea noutății absolute a Dumnezeului Întrupat. Întruparea lui Dumnezeu, spune Sf. Maxim Mărturisitorul, e o „tăietură în istorie”, e supra-reală și mai presus de gând, iar după Sf. Ioan Damaschin e „singurul lucru nou sub soare”. Ea este taina „Cuvântului făcut trup”, oglindită în artă tocmai de „plasticitatea” cuvântului ce „se scrie” dialogic în țesătura polifonică a textului.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!