"Aștept răspunsul unei femei!"
Luchi Tenenhaus [18.Sep.05 09:55]



(acest text are legătură cu: Don Juan spăsit și este continuarea eseului: Elogiul lui Don Juan (I) )


Delimitarea de donjuanul sordid, de seducătorul profesionist și cinic se face prin apelul – de la sine înțeles – la iubire. Don Juan este de fapt „eternul îndrăgostit”, “Căutătoarul”. El caută iubirea și Femeia (femeile sînt doar ciornele inevitabile în căutarea speratei majuscule).

„Cind eu spun Don Juan, nu văd nicidecum cuceritorul lipsit de scrupule care, vorba cîntecului, iubește și lasă. Ci Căutătorul. Don Juan pe care îl cunosc eu nu are nici un interes să cunoască multe femei, ci să cunoască Femeia. Nu caută faima, ba uneori chiar alege cu buna știință un loc discret, abia dacă-l vezi. Nu este infirm sufletește, nu cucerește pentru că nu poate iubi, dimpotrivă, este eternul îndrăgostit. Nu este trist, chiar deloc. Poartă în el nemărturisită bucurie, atit de multă încît nimeni nu i-o poate primi, atît de intensă încît ar rupe baierele sufletului oricui.”

Se înțelege, Don Juan nu subjugă, nu supune femeia ca un cuceritor barbar și veros, el este o persoană charismatică și, prin urmare, încîntătoare, fascinantă, irezistibilă – “rupe baierele sufletului”. Nu este, cum greșit se crede o făcătură, ci o persoană profund autentică, vie, de-a dreptul captivantă.

“Don Juan nu se teme să se îndrăgostească, de fapt tocmai de aceea și atrage: pentru că poate iubi, pentru că este viu. Nu se teme de iubirile de lungă durată, nici de căsătorie, se teme să fie înlănțuit.”

Menirea lui Don Juan nu este nicidecum înrobită orgoliului și aroganței, căci rostul lui pe lumea asta este acela de a onora feminitatea acolo unde o găsește. El nu este în slujba unei femei, ci a feminității latente pe care știe să o dezrobească din somnul în care doar o vrajă nefastă o legase.

“Don Juan pe care îl cunosc eu nu se poartă pe sine ca pe-o flamură, nu îl dobîndești ca pe-un blazon, nu-l furi nimănui – pentru că nimeni nu-l are. Este liber, și așa dorește să rămînă. Nu este un jalnic răzbunător al iubirii cîndva pierdute, ci un adorator al frumuseții nevăzute a femeii. Lîngă el femeia înflorește, își descoperă senzualitatea, unicitatea, frumusețea. Nu mai este potențial femeie, ci femeie de-adevăratelea, mobilizîndu-și toate talentele și valențele sufletești. Nu mai simte în ea povara a ceea ce nu a făcut ci, eventual, dacă l-a întîlnit prea devreme, dorul sfișietor de aripile lui. Pentru că la cel mai mic semn că s-a atașat, el pleacă.”

Don Juan este Zburătorul, odată eliberată de inhibițiile ei, înflorită și înaripată, devenită cu adevărat femeie, el pleacă lăsînd-o “liberă” pe cea iubită – acum femeie în adevăratul sens al cuvîntului. A iubit-o ca să o elibereze.

“Dar dacă femeia învață să se apere de atașament, cîștigul ei este imens. Și nu, nu pe Don Juan îl cîștigă, la urma urmei persoana lui nu înseamnă absolut nimic, rareori este un frumos, un erou, cineva cu care să te mîndrești, să faci să crape tîrgul de invidie... Ci cîștigă negrăita putere de a nu mai depinde de nici un bărbat, de a fi liberă, de a exista mai presus de nevoia copleșitoare de protecție și teama de singurătate. Iubita lui Don Juan nu este umilită, dimpotrivă, este înălțată. Iubita lui Don Juan învață lecția puterii, lecția rostirii, lecția responsabilității pentru propria viață. Învață să nu învinuiască pe nimeni pentru nereușitele ei, să renască, să creeze, să zboare. Iubitei lui Don Juan nu îi va mai fi niciodată frică. Iar ne-frica, ne-temerea, sînt doar alte nume date iubirii.”

În cele din urmă, Don Juan este doar prilejul unei întîlniri fericite cu iubirea, cu destinul, este întîmplarea miraculoasă prin care femeia se află pe sine și ca femeie, și ca om. Prin care devine liberă și deci responsabilă. Nu mai este astfel de mirare această încheiere apoteotică:

“In fine, poate că totuși nu Don Juan ar trebui să-i spun, ci pur și simplu Bărbatul. Iar oda nu lui să i-o închin, ci Iubirii. Copleșitoarei Iubiri...”

Acest gen de recuperare a mitului ca lecție de virilitate pe care feminitatea o integrează biruitor arată că miturile nu sînt niciodată epuizate cîtă vreme mai pot fi resimțite cu fervoare și inteligență. Dacă Don Juan n-ar fi existat, el trebuia, după cum se vede, inventat.