În vremurile vesele și triste ale comunismului biruitor, prinși de elanul timpurilor noi și glorioase, s-au găsit părinți care și-au botezat copiii, așa cum o fac și azi țiganii, cu nume care să arate entuziasmul cu care întîmpinau lumina venită de la răsărit. Nume de tristă amintire, cum ar fi Lenina, Industrializarea, Electrificarea mai figurează și astăzi în actele civile. Dar cel mai minunat dintre ele, cel care arăta cum nu se poate mai limpede confuzia acelui extaz buruienos a fost Libertina. Nimic nu putea egala nedezmințita fervoare a aderenților decît prostia lor cumplită, atît de lesne de sedus.

Ispita libertății fără nici o îngrădire, a libertății în sine, supreme și suverane face și azi victime printre zelatori. Și nu-i deloc de mirare, căci pînă și marii gînditori au căzut în capcana ei. Este de-acum celebră formula lui Sartre care canonizeză isteria libertății susținînd că omul este condamnat la libertate. Ilustrarea acestui neîndoielnic libertinism apare într-una din piesele sale. Götz von Berlichingen, un fel de condotier german, se angajează în luptă în numele unei cauze cu care și învinge. În acel, moment, libertatea sa furibundă îl obligă să abandoneze cauza și să treacă de partea foștilor adversari. Ceea ce și face ca să nu-și trădeze cumva libertatea.

Libertatea înțeleasă doar ca lipsă a oricăror constrîngeri este evident o aberație. Dar ea funcționează la fel de bine în mintea celor ce răcnesc asemenea răcanilor beți în tren: hai liberare! ca și în a celor ce au dezlănțuit marile mișcări ale studențimii ce se dorea viitoarea intelectualitate. Se știe că lozinca cea mai reputată a mișcării din ’68 a fost: e interzis să interzici.

Nu e greu de priceput că există un înțeles rudimentar al libertății ca eliberare, ca dezrobire, ca emancipare, dar, dincolo de acest prim pas, libertatea trebuie să se maturizeze, să se echilibreze prin responsabilizare. Libertatea în stare pură, fără nici o opreliște rămîne doar o evidentă rătăcire.

Liiceanu folosește o noțiune mai temperată cînd vorbește de libertatea gravitațională. Trebuie să fii smintit să vrei libertatea față de ceea ce este constitutiv ființei tale omenești, pămîntene. Fiziologic, starea de imponderabilitate, eliberarea de propria greutate produce serioase tulburări organice pe care cosmonauții trebuie să le recupereze în lungi stadii după întoarcerea pe pămînt. Simbolic, cum spune Liiceanu, gravitația (constrîngerea pămînteană) este singura șansa de a putea zbura. Altfel, imponderabili, sîntem totalmente imobili, neputincioși.

Un personaj dostoievskian se revoltă, într-un acces de terbilism paranoic, împotriva faptului că 2x2 fac 4. Nu există ilustrare mai delirantă ca aceasta a rătăcirii mintale pe care o poate declanșa doar simțul libertății lipsit de orice contrapondere. Există o formulare clasică a libertății ca necesitate înțeleasă. Ea aparține lui Spinoza și poate avea felurite interpretări, dar ține să pună o stavilă decentă libertății fără frîu și fără rost. Libertății absurde, fără nici o finalitate, doar de dragul libertății.

Pentru uzul nostru, fără speculații filosofice, se poate spune că orice libertate revendicată trebuie să fie rodul unei exigențe asumate anterior. Nu revendici libertatea decît în numele unei datorii pe care o ai de împlinit. Sînt liber să fac ceva, libertatea de a distruge e un nonsens. Libertatea este putere creatoare. Dezlănțuirile stihiale nu sînt nicicum un simbol al vreunei libertăți și nu pot nimic, par grandioase, dar au o măreție stearpă. Reprezintă o eliberare de energii haotice și distructive. Catastrofale.





Libertatea este mai curînd o înstrunare. Aspirația, țelul, proiectul, exigența pe care le-ai ales sînt (auto)constrîngerea necesară pentru ca libertatea să fie acordată, ca struna ei să fie bine întinsă, nici flască, nici gata să se rupă. Pentru ca să fii pus la cale și nu să rătăcești aiurea. A fi liber înseamnă a simți vibrînd prielnic ca un îndemn frîul libertății.