agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-02-18 | [This text should be read in romana] | Submited by Luana Craciun
CUVÃŽNT ÃŽNAINTE
Această carte s ar fi putut intitula la fel de bine Despre libertate. Mi s a părut însă că este mai potrivit ca elementul care face ca libertatea să fie libertate umană – limita deci –, È™i nu libertatea pur È™i simplu, să dea titlul acestor pagini. Am numit libertatea care, ca să funcÈ›ioneze, are nevoie de limite „libertate gravitaÈ›ională“. Cartea s ar fi putut atunci intitula Despre libertatea umană ca libertate gravitaÈ›ională. DeterminaÈ›iile cu care orice ființă umană porneÈ™te la drum È™i care fac parte din zestrea ei, ca „limite“ pe care nu ea le a ales, dar dinlăuntrul cărora se înalță È™i se exersează propria noastră putință de alegere, au fost numite „fondul intim străin“. Noi existăm ca fiinÈ›e libere în măsura în care rămînem să „atîrnăm“, să depindem de tot ceea ce vine de dinaintea alegerii noastre È™i care în felul acesta, fără să ne aparÈ›ină propriu zis, ne constituie în chipul cel mai intim. AÈ™a sînt epoca în care ne am născut, zestrea noastră trupească È™i spirituală, rasa, tribul È™i toate celelalte determinaÈ›ii sau limitaÈ›ii – douăsprezece la număr – pe care le am analizat în capitolul Elementele fondului intim străin. Libertatea, care face È™i ea parte din elementele fondului intim străin, fiind deci È™i ea o determinaÈ›ie fatală a fiinÈ›ei noastre, este, spre deosebire de toate celelalte limite care ne constituie de la bun început, o limită emancipată, „insurecÈ›ională“, o limită capabilă la rîndul ei să creeze limitaÈ›ii. Limba română are privilegiul de a exprima, prin aceeaÈ™i familie de cuvinte, activitatea libertății È™i rezultatul acestei activități: „hotărîrea“, ca esență a libertății (aleg, decid, hotărăsc), se soldează de fiecare dată cu „hotare“, cu tăieturi în stofa posibilului, care prin succesiunea alegerilor noastre ne alcătuiesc viaÈ›a È™i dau existenÈ›ei noastre un chip. Acest gest lingvistic unic È™i paradoxal, care surprinde comportamentul libertății ca traiectorie a unui destin, este descris în capitolul Despre hotar È™i hotărîre. O carte dedicată libertății ar fi putut de aceea să preia titlul acestui capitol. Dar pentru că omul nu se odihneÈ™te niciodată într un hotar È™i pentru că definiÈ›ia lui se află întotdeauna înaintea lui, în pasul proiectat È™i care urmează să fie făcut sub forma unei noi hotărîri È™i a unei alte instituiri de hotar, libertatea, ca plasticitate a hotarului È™i ca multiplicare indefinită a lui, devine „preluare în proiect“. După cum mă preiau pe mine însumi în proiect, pe altul, pe mulÈ›i sau lucrurile care mă înconjoară, secÈ›iunea Libertatea ca preluare în proiect se desfășoară pe patru capitole: A hotărî în privinÈ›a sa, A hotărî în privinÈ›a a ceva, A hotărî în privinÈ›a cuiva, A hotărî în privinÈ›a multora. Pentru că toată aria de exersare a libertății este cuprinsă aici, cartea s ar fi putut numi Despre libertate ca preluare în proiect. ÃŽn sfîrÈ™it, cînd libertatea se întoarce asupra ei È™i își pune problema propriei surse È™i a propriei conferiri (de unde vine libertatea noastră?), ea alunecă peste toate limitele È™i peste toate determinaÈ›iile care o făceau cu putință È™i pierde terenul ferm al exersării ei. Luîndu se pe ea însăși în proiect, libertatea evoluează către o zonă în care reperele se pierd È™i la care vorbirea directă nu are acces. Această zonă este singura care poate să dezlege secretul libertății noastre. ÃŽn această zonă sîntem chemaÈ›i să răspundem în faÈ›a sursei libertății despre felul utilizării ei (capitolul Preluarea în proiect a libertății. Răspunderea È™i vina). Această zonă, care dă sens existenÈ›ei umane, este zona cea mai importantă. Dar pentru noi ea rămîne o zonă a lucrurilor vagi. Această carte este pînă la urmă o carte despre lucrurile vagi. Lucrurile vagi sînt lucrurile cele mai importante. Dar pentru că la aceste lucruri nu am putut ajunge decît pornind de la hotarele lumii È™i ale libertății noastre, am intitulat totuÈ™i această carte Despre limită. Ce excepÈ›ia Anexelor, care reprezintă formele pe rînd abandonate ale discursului despre limită (istorică, hermeneutică È™i exegetică), paginile acestea alcătuiesc o carte fără bibliografie (nici un nume propriu È™i nici un citat nu există în ele), o carte inventată din gîndurile, pasiunile È™i lecturile uitate ale autorului; È™i uneori chiar din mizeria vieÈ›ilor noastre È™i a istoriei petrecute în această parte a lumii. Acest discurs despre limită năzuieÈ™te de asemenea să fie o construcÈ›ie È™i, în acest sens, el este o carte de filozofie aproape în înÈ›elesul tradiÈ›ional al cuvîntului. De aceea capitolele despre frică, nehotărîre, destin, lene, ratare, prostie, putere sau iubire nu sînt pagini grupate arbitrar în spaÈ›iul unor eseuri disparate, ci momentele născute oarecum necesar în urma unei intenÈ›ii de rigoare. Ele se înscriu deci în logica unei idei care le dictează ritmul È™i conÈ›inutul. Mi am pus întrebarea, terminînd o în această formă, dacă este vorba de „o carte grea“. Nu cred. Mai degrabă este o carte ambiÈ›ioasă, care îndrăzneÈ™te să vorbească „de sus“ despre noi, oamenii. Dar îmi fac iluzia că ar putea o citi oricine. AÈ™ fi vrut să fie o carte adevărată, pe care fiecare cititor să o părăsească cu senzaÈ›ia că a aflat mai mult, de aici, pe marginea acelor lucruri despre care credea că È™tie tot. Cel puÈ›in, scriind o, aÈ™a s a întîmplat cu autorul ei. Două dintre capitolele acestui volum, Elementele fondului intim străin È™i Răspunderea È™i vina, – mergînd pînă la precizarea structurii È™i la detaliile de tratare – s au născut în urma discuÈ›iilor cu Alexandru Dragomir È™i cu Andrei PleÈ™u. Le mulÈ›umesc acum încă o dată. 10 august 1994 PăltiniÈ™ DESPRE LIBERTATEA GRAVITAÞIONALà Libertatea gravitaÈ›ională AÈ™a cum zborul nu e cu putință în afara gravitaÈ›iei, libertatea nu are sens decît în condiÈ›iile existenÈ›ei limitei. Libertatea reală este libertate gravitaÈ›ională È™i ea trebuie distinsă de libertatea idealizată È™i „pură“. ÃŽntr un spaÈ›iu al libertății non gravitaÈ›ionale se poate întîmpla orice. Dar tocmai pentru că se poate întîmpla orice, într un asemenea spaÈ›iu nu se întîmplă nimic. Nimicul este spaÈ›iul libertății non gravitaÈ›ionale, este „spaÈ›iul“ în care totul e cu putință È™i în care nu se întîmplă de fapt nimic. SpaÈ›iul libertății non gravitaÈ›ionale este spaÈ›iul pre fiinÈ›ei.* Prima limită care face cu putință existenÈ›a libertății este însuÈ™i faptul de a fi. O dată cu faptul că ceva este, în loc să nu fie, apare limita ca o condiÈ›ie de manifestare a libertății gravitaÈ›ionale, a libertății care trebuie, ca să se poată manifesta, să depindă, să atîrne de ceva. FiinÈ›a creează cadrul de referință al libertății, ea este însăși condiÈ›ia ei gravitaÈ›ională. Ceva ajunge să fie înseamnă: ceva a ieÈ™it din indeterminarea absolută a nimicului, din nelimitarea lui, È™i a primit limita fiinÈ›ei. Drumul care deschide către libertatea gravitaÈ›ională începe astfel cu însuÈ™i faptul de a fi. AÈ™a se face că – agent al libertății gravitaÈ›ionale – prima limitaÈ›ie pe care trebuie să o suport este tocmai faptul de a fi. Dar faptul de a fi, la rîndul său, este, în el însuÈ™i, o pură indeterminare. A fi ce? Acest „ce“ este limitaÈ›ia suplimentară care, ea abia, scoate fiinÈ›a din indeterminarea ce ar face o să se confunde cu nimicul. Faptului de a fi pur È™i simplu trebuie să i se adauge acela de a fi conÈ™tient de faptul de a fi pentru ca libertatea gravitaÈ›ională să poată lua naÈ™tere. FiinÈ›a È™i conÈ™tiinÈ›a fiinÈ›ei sînt condiÈ›ii de existență ale libertății gravitaÈ›ionale: „a fi“ È™i în speță „a fi conÈ™tient de faptul că eÈ™ti“ sînt limite prin care se operează transferul de la libertatea „pură“ la libertatea gravitaÈ›ională. ÃŽnsă la rîndul lui faptul de a fi conÈ™tient pretinde o nouă limitaÈ›ie. Căci altminteri, faptul de a fi conÈ™tient de faptul că eÈ™ti este È™i el, chiar dacă nu în măsura în care era simplul fapt de a fi, o pură indeterminare. A fi conÈ™tient de faptul de a fi se aplică deopotrivă unui zeu, unui înger sau unui om. A fi conÈ™tient de faptul că eÈ™ti – cum? Infinit, sempitern sau finit? Finitudinea este, alături de ființă È™i conÈ™tiență, a treia condiÈ›ie limitativă a libertății ca libertate gravitaÈ›ională. A fi, a fi conÈ™tient că eÈ™ti È™i, în speță, a fi conÈ™tient că eÈ™ti finit circumscriu condiÈ›ia libertății gravitaÈ›ionale ca libertate umană. Dar faptul de a fi om continuă să rămînă o pură indeterminare. Ce fel de om? Bărbat sau femeie? Alb, negru sau galben? Născut în ce secol, în ce È›ară, din ce părinÈ›i È™i aparÈ›inînd cărei caste? Vorbind ce limbă È™i aparÈ›inînd cărei religii? Laolaltă cu fiinÈ›a, conÈ™tienÈ›a È™i finitudinea – sexul, rasa, epoca, locul, ascendenÈ›a, casta, limba È™i religia alcătuiesc cercul limitelor dinlăuntrul căruia se exersează libertatea gravitaÈ›ională ca libertate condiÈ›ionată. Căci toate aceste limite constituie condiÈ›iile ei de exersare, terenul ferm de pe care ea se ridică, sistemul de îngrădiri din mijlocul căruia ea se manifestă ca libertate. Caracteristica tuturor acestor limite – fiinÈ›a, conÈ™tienÈ›a, finitudinea, sexul, rasa, epoca, locul, ascendenÈ›a, casta, limba, religia – este faptul că ele vin de dinaintea alegerii noastre: nu am ales să fiu, să fiu om, să fiu bărbat, să am pielea albă, să mă nasc în cutare zi, în cutare loc, din cutare părinÈ›i, să mă cheme în cutare fel, să vorbesc limba pe care o vorbesc È™i să aparÈ›in cutărei religii. Nu am ales nimic din toate acestea. Și nealegînd să fiu È™i să fiu om, nu am ales să fiu liber. Acesta este paradoxul libertății gravitaÈ›ionale: libertatea vine, laolaltă cu limitele care o fac cu putință, de dinaintea alegerii mele. Libertatea este un dat È™i ca atare ea nu poate constitui obiectul unei elecÈ›iuni ulterioare. Ceea ce a fost dat nu poate fi refuzat È™i, laolaltă cu toate celelalte limite ce alcătuiesc cercul în care ea se manifestă, libertatea are un caracter natural: ea este rezultatul unei conferiri neprovocate È™i a unei primiri nelibere. Omul primeÈ™te libertatea de dinaintea libertății sale. Liber în esenÈ›a sa, el nu este liber la nivelul instituirii sale ca ființă liberă. El este un produs liber, È™i astfel – nicicum amestecat în conferirea propriei sale libertăți.* Fondul intim străin AÈ™adar, „altcineva“ sau „nimeni“ a ales în locul nostru. Acomodarea la condiÈ›iile libertății gravitaÈ›ionale constă tocmai în acceptarea faptului că „cineva“ sau „nimeni“ s a slujit de noi ca fiinÈ›e libere. Nu putem decide în privinÈ›a lui „cineva“ sau „nimeni“; tot ceea ce putem È™ti este că nu noi am decis, creînd o, în privinÈ›a libertății noastre. ExistenÈ›a în noi a unui fond care premerge alegerii noastre, a unui fond care începe cu faptul de a fi È™i sfîrÈ™eÈ™te cu libertatea însăși care ne a fost conferită ca un dat natural, ridică din capul locului problema raportului dintre intim È™i străin. ÃŽnainte de a ajunge să mă hotărăsc, să dau deci hotar actelor mele È™i vieÈ›ii mele È™i astfel să mă institui ca eu, altcineva (sau nimeni) a hotărît pentru mine. Mai înainte de a mă hotărî dinlăuntrul meu, am fost hotărît, am primit acele hotare care mă constituie drept ceea ce sînt de dinaintea alegerilor mele. ÃŽnsăși libertatea mea, în numele căreia mă voi hotărî într un fel sau altul, face parte din acest hotar pe care nu eu l am trasat, pe care l am primit o dată cu faptul de a fi om. De aceea, tot ce a fost hotărît în mine îmi apare simultan ca intim È™i străin: ca intim, pentru că el face parte din zestrea mea, din constituÈ›ia mea intimă; ca străin, pentru că, deÈ™i face parte din mine, el a apărut în mine fără participarea È™i fără È™tiinÈ›a mea. AÈ™a se face că intimul nostru – faptul însuÈ™i de a fi, umanitatea noastră (deci însăși povara libertății), sexul, rasa È™i celelalte – ne este cel mai străin. Suprema acomodare este acomodarea cu noi, cu fondul nostru intim străin, cu multele feluri în care s a decis pentru noi fără să fi fost întrebaÈ›i. Libertatea gravitaÈ›ională presupune acceptarea condiÈ›iei de a construi pe un teren străin. Destinul este proiectul liber realizat pe un proiect (sau pe un simulacru de proiect) străin, cu mijloacele È™i în condiÈ›iile pe care nu noi le am ales. ViaÈ›a fiecăruia este rezultatul acestei conlucrări: colaborăm cu altcineva sau nimeni la realizarea vieÈ›ii noastre. Această colaborare este tulburată în clipa în care încercăm să aflăm cu cine colaborăm de fapt. Ea devine încă È™i mai dificilă din clipa în care gîndul că altcineva sau nimeni a ales în locul nostru dă naÈ™tere unui regret infinit. Ea devine imposibilă cînd acest fapt este resimÈ›it ca o umilință È™i se transformă în prilej de necontenită revoltă. Dimpotrivă, colaborarea se face firesc cînd ceea ce e străin în noi devine intim È™i cînd ceea ce vine de dinaintea alegerii noastre este trăit ca È™i cum ar fi fost ales de noi. A dori să È›i alegi din nou viaÈ›a pe care ai trăit o este suprema reuÈ™ită a colaborării cu ceea ce e străin în noi È™i este ceea ce se numeÈ™te îndeobÈ™te fericire. Fericirea È™i reuÈ™ita nu È›in astfel de calitatea zestrei, ci de gradul ei de acceptare È™i de capacitatea asimilării È™i exploatării ei în suita de proiecte ale libertății noastre. Umilitatea, orgoliul È™i umilinÈ›a ConÈ™tiinÈ›a că orice reuÈ™ită vine din colaborarea cu felul în care am fost hotărît, că acest fel nu este un merit al meu, ci este partea care a apărut în mine fără participarea mea, creează umilitatea. Umilitatea este reverenÈ›a în faÈ›a sursei neidentificabile care m a hotărît, care m a constituit din afara mea. Și de vreme ce însăși libertatea mi a fost conferită, tot ceea ce emană din ea ca act liber È™i hotărît de mine poate fi absorbit în sursa conferirii ei È™i relativizat ca merit. Umilitatea vine din conÈ™tiinÈ›a faptului că orice hotărîre È™i orice realizare a proiectului propriu se înalță pe un proiect străin, cu alte cuvinte că în orice reuÈ™ită a noastră nu sîntem decît medii sau, cel mult, părtaÈ™i. Gîndul că nu totul depinde de noi, că nu noi am hotărît în cele din urmă în privinÈ›a noastră este temeiul umilității. Umilitatea este felul de a se manifesta al recunoÈ™tinÈ›ei care nu are o adresă precisă. Ea este omagiul recules adus unui fond anonim, unei instanÈ›e care, oricum am numi o, va persista în depărtarea inaccesibilității ei. Umilitatea este reverenÈ›a în faÈ›a a ceva care ne este superior altfel decît în ordine umană. Numai o dată cu conÈ™tiinÈ›a unei superiorități intangibile apare umilitatea în sensul ei plin. Umilitatea resimÈ›ită în faÈ›a a ceea ce ne este superior în ordine umană nu e decît reflexul conÈ™tiinÈ›ei că libertatea noastră nu își este propria i cauză, că ea ne a fost conferită. Dimpotrivă, cînd faptul de a se fi hotărît în privinÈ›a noastră în cîteva chipuri fundamentale – a fi, a fi conÈ™tienÈ›i È™i a fi liberi (deci pînă È™i în privinÈ›a capacității noastre de a hotărî) – poate fi resimÈ›it ca o imensă umilință, se naÈ™te ogoliul: ce umilință să nu ne fi întrebat nimeni în chiar privinÈ›a noastră! Cînd ceea ce este intim străin în noi devine pur È™i simplu străin, cînd în locul acomodării cu zestrea noastră apare revolta împotriva „celui“ care ne a înzestrat fără să ne consulte, È™i astfel cînd în locul iubirii de noi apare ura, disperarea È™i dezgustul că sîntem fără să ne recunoaÈ™tem ca autori a ceea ce sîntem – libertatea se întoarce împotriva condiÈ›iei ei gravitaÈ›ionale, vrea să se emancipeze de ea È™i să se afirme ca libertate pură. Duelul dintre ceea ce este gravitaÈ›ional în mine È™i libertatea mea sfîrÈ™eÈ™te ca sinucidere. Sinuciderea este depășirea luciferică a limitelor libertății gravitaÈ›ionale. Ea este libertatea care vrea să acceadă la sursa libertății È™i care astfel suprimă libertatea gravitaÈ›ională. Ca libertate supremă, libertatea coboară pînă la rădăcina ei ultimă, pînă la faptul de a fi, decizînd asupra condiÈ›iei ei supreme È™i alegînd să nu mai fie. Sinuciderea este transferul morÈ›ii în sfera libertății È™i astfel recuperarea nimicului ca stare anterioară umilirii mele.* Pentru că mă hotărăsc împotriva lui a fi, împotriva primei È™i supremei umilinÈ›e – ca altcineva sau nimeni să se fi amestecat în fiinÈ›a mea fără acordul meu –, îmi hotărăsc în mod suveran fiinÈ›a drept nimic È™i sînt, acum pentru prima oară, în afara oricărui compromis È™i a oricărei colaborări cu altă instanță decît mine. Hotărîndu mă înspre nimic, suprim umilinÈ›a faptului de a fi fără să fi fost întrebat; È™i în felul acesta suprim tot lanÈ›ul umilinÈ›elor care decurg din acest „a fi“ ce mi a fost impus: umilinÈ›a de a fi conÈ™tient, de a fi bărbat sau femeie, de a mă fi născut în cutare secol È™i în cutare loc. Pentru că vrea să decidă în privinÈ›a lui „a fi“ È™i „a nu fi“, sinuciderea este expresia paroxistică a orgoliului nemăsurat. Cel ce se sinucide aduce în spaÈ›iul umilinÈ›ei orice decizie care l priveÈ™te È™i în privinÈ›a căreia nu a fost consultat. ÃŽn felul acesta el pune în discuÈ›ie însăși condiÈ›ia libertății gravitaÈ›ionale: capacitatea mea de a mă hotărî È™i de a hotărî nu se poate exersa decît pe un teren hotărît în prealabil. Cel orgolios ignoră faptul că umilinÈ›a nu survine cu adevărat decît în clipa în care cineva hotărăște nu numai în privinÈ›a mea, ci È™i în locul meu. Or, faptul de a fi, de a fi conÈ™tient, de a fi om etc. nu au fost hotărîte „în locul meu“, pentru că din principiu toate acestea nu sînt obiecte posibile ale deciziei mele. Nici o substituÈ›ie nu a avut loc È™i eu sînt „în locul meu“ tocmai ca urmare a hotarelor pe care le am primit înainte de a ajunge să hotărăsc È™i să mă hotărăsc ca eu. ÃŽn spaÈ›iul umilinÈ›ei nu intră decît deciziile ulterioare posibilității mele de a alege, care mă privesc, dar pe care sînt împiedicat să le iau, deÈ™i puteam să le iau singur. EÈ™ti umilit cînd altcineva decide pentru tine într o privință în care se cuvenea È™i puteai decide singur. ÃŽn plus, orice umilire autentică trebuie să emane dintr o sursă identificabilă È™i să mă vizeze în mod explicit. (AfirmaÈ›ia, de pildă, că ai fost „umilit“ de natură rămîne un simplu fel de a vorbi.) UmilinÈ›a este un hotar impus: în locul unei limite pe care pot să mi o dau din interior, primesc, fără să consimt, una din afara mea; în loc să mă hotărăsc, deÈ™i aÈ™ putea să o fac, sînt hotărît. Eu încetez să fiu, în privinÈ›a mea, instanÈ›a deciziei în punctele în care aÈ™ putea să fiu. De aceea, umilirea este cel mai teribil atentat la adresa libertății. Ce este bine È™i ce este rău pentru mine, cînd trebuie să fiu apărat È™i cînd expus, ce se cuvine să fac È™i ce nu – sînt lucruri pe care nu eu le hotărăsc. ÃŽntrucît mi s a retras dreptul de a hotărî în privinÈ›a mea, întrucît tot ce fac È™i sînt cade sub recompensă È™i pedeapsă – sînt infantilizat. Umilirea este infantilizare. Umilit fiind, cunosc regresia la stadiul în care, în toate privinÈ›ele esenÈ›iale, se hotărăște pentru mine pentru că eu nu pot hotărî în privinÈ›a mea. Dar nu pot nu pentru că nu pot, ci pentru că putinÈ›a mea este împiedicată să se manifeste. Umilirea induce în mine conÈ™tiinÈ›a falsei mele infirmități. Hotărîndu se în locul meu, sînt invalidat, sînt transformat în mod artificial în infirm. Pentru că nu mă hotărăsc, pentru că am devenit obiect al unei hotărîri străine de mine, pentru că hotarele mele emană din afara mea, nu mă mai pot constitui ca eu. Eu nu mai sînt eu; eu nu mai sînt, eu nu mai sînt decît umilinÈ›a mea, felul în care sînt înfiinÈ›at (= hotărît) din afara mea. Eu nu mai sînt astfel decît felul desființării mele. Umilirea este desfiinÈ›are. A fi umilit pînă la capăt înseamnă a nu mai putea să È›i dai nici un hotar, a nu mai putea să te hotărăști în nici o privință, înseamnă a fi configurat numai prin hotare străine, a fi „hotărît“ de la un cap la altul. „Eu“ nu mai are în sine nici o valoare reflexivă, ci este produsul compact al unor determinări străine de mine. ÃŽn umilire, eu nu recunosc drept autoritate instanÈ›a care hotărăște pentru mine; hotărîrea ei nu mă sporeÈ™te, ci mă diminuează, îmi sărăceÈ™te sau îmi anulează eul. ÃŽntrucît nu o recunosc ca superioară, hotarul pe care ea mi l conferă nu este acceptat, ci impus. Silnicia hotarului È™i a hotărîrii luate pentru mine derivă din conÈ™tiinÈ›a inferiorității instanÈ›ei care decide prin raport cu instanÈ›a care sînt eu. Tocmai pentru că îmi sustrage posibilitatea de a fi eu, umilinÈ›a îmi semnalează, în formă negativă, graniÈ›a de unde trebuie să încep să fiu ca produs al deciziei mele. La fel, tocmai pentru că se răzvrăteÈ™te împotriva părÈ›ii din mine care premerge libertății mele È™i pe care o ignoră ca ne merit al meu, orgoliul îmi semnalează, în formă negativă, graniÈ›a pînă la care sînt altceva decît un produs al deciziei È™i libertății mele. ÃŽntre acestea două, umilitatea este semnalarea pozitivă a ceea ce nu È›ine de libertatea mea È™i a ceea ce, dimpotrivă, trebuie să ia naÈ™tere ca proiect È™i ca produs al libertății mele. Umilitatea este conÈ™tiinÈ›a hotarului care desparte fondul intim străin de toate proiectele libertății mele. Ea este totodată cumpăna între cele două teritorii È™i singura modalitate de a feri eul de hipertrofia libertății (excesul orgoliului) È™i de atrofia ei (excesul umilinÈ›ei); căci ea repudiază deopotrivă orgoliul È™i umilinÈ›a. Pe de o parte, umilitatea È™tie că ceea ce este superior nu poate umili. De aceea ea nu intră în conflict nici cu ceea ce premerge cauzal libertății noastre, nici cu ceea ce este înzestrat cu un grad sporit de libertate. Și de aceea ea respinge orgoliul ca formă de neadecvare la superior È™i ca nerecunoaÈ™tere a lui. Pe de altă parte, pentru că are conÈ™tiinÈ›a libertății, umilitatea respinge umilinÈ›a ca dominaÈ›ie a inferiorului asupra superiorului È™i ca lezare a libertății. ELEMENTELE FONDULUI INTIM STRÃIN Libertatea gravitaÈ›ională se exprimă ca decizie luată pe fondul constant al unor îngrădiri prealabile: capacitatea mea de hotărîre, ca expresie a libertății mele, se exersează dinlăuntrul unor hotare pe care, deÈ™i sînt ale mele, nu eu mi le am dat. ÃŽnainte de a mă construi prin propriile mele hotărîri, sînt ceea ce sînt prin hotarele primite. DistanÈ›a dintre fondul intim străin È™i lotul libertății mele este distanÈ›a dintre eul primit È™i eul construit. Ca ființă liberă, sînt constrîns să colaborez cu zestrea de limite a eului primit. Libertatea umană se întruchipează din acest mănunchi de limite; ele sînt condiÈ›ia exersării ei, terenul de pe care libertatea se înalță ca libertate îngrădită È™i condiÈ›ionată. A descrie spaÈ›iul gravitaÈ›ional al libertății înseamnă a trece în revistă elementele fondului intim străin, a proceda la un inventar al hotarelor care mă constituie È™i care îmi aparÈ›in de dinaintea hotărîrilor mele. SpaÈ›iul gravitaÈ›ional al libertății are aÈ™adar o configuraÈ›ie de tipul celei prezentate pe pagina următoare. Să observăm că elementele fondului intim străin alcătuiesc două categorii distincte, după cum libertatea poate sau nu mai poate reveni asupra lor. DeÈ™i primite fără voia sau fără È™tiinÈ›a mea, parte dintre ele pot, odată contestate, să fie modificate, înlocuite, reconstruite la nivelul libertății mele. Celelalte limite sau determinaÈ›ii sînt imuabile, au caracter de fatalitate: sînt neputincios în faÈ›a lor È™i nu pot decît să le accept ca atare. Sexul, zestrea somatică, zestrea mentală, ascendenÈ›a, rasa, naÈ›iunea („tribul“), epoca sînt limitele imuabile, determinaÈ›iile asupra cărora libertatea mea nu se mai poate exersa ulterior. Nu pot, bărbat fiind, să devin femeie, nu mi pot schimba talia trupului sau forma mîinii, nici tăietura spirituală, după cum nu mi pot alege alÈ›i părinÈ›i, altă rasă sau altă epocă decît aceea în care m am născut. ÃŽn schimb, locul, limba, religia, numele È™i clasa („casta“) pot face obiectul unei ulterioare negocieri cu libertatea mea È™i pot fi contestate, anulate È™i înlocuite prin propria mea decizie. Pot să mă mut din locul în care m am născut È™i să mă aÈ™ez în altul, pot să mă fixez în altă limbă sau să trec la altă religie, după cum atîrnă pînă la urmă de mine să mi modific statutul social. ÃŽnainte de a alege, înainte de a tăia în stofa posibilului È™i de a da contur suitei de acte care alcătuiesc conÈ›inutul unei vieÈ›i, libertatea mea se manifestă ca atitudine față de hotarele primite, ca libertate care se întoarce asupra zestrei mele È™i o consideră în implacabilul sau în reformulabilul ei. ÃŽnainte de a mi da formă sau de a da formă la tot ce mă înconjoară, pot – sau pot să nu fiu – în acord cu setul de limite primit È™i pot să mi construiesc viaÈ›a în armonie sau în intim dezacord cu tot ce mi s a dat. Pot să accept ca atare elementele fondului intim străin, pot să accept parte din ele, după cum pot să nu mă împac cu nimic din tot ce mă precede. Nu sînt nefericit din pricina determinaÈ›iilor asupra cărora nu pot reveni, nu simt nevoia să schimb nimic din cele asupra cărora aÈ™ putea reveni. Sau, dimpotrivă, sufăr pentru ceea ce nu mai pot schimba, mă grăbesc să modific determinaÈ›iile asupra cărora pot reveni. Pot să mi accept sau să mi detest chipul È™i înzestrarea mentală, pot să mi doresc alÈ›i părinÈ›i, să tînjesc după alt tărîm, să mi repudiez neamul, să regret că m am născut în acest secol, să visez că sînt alb, în vreme ce sînt negru, să mi resimt numele ca pe un blestem, să mi detest apartenenÈ›a la masculinitate sau la feminitate. Pot deci să nu mă împac cu hotarul pe care îl am È™i să mi doresc un altul, după cum pot să contest prestigiul oricărui hotar: să repudiez sexualitatea în principiu È™i să resimt tentaÈ›ia androginului; să nu mi priască nici un loc, să fiu distopic, mînat de instinctul apodemiei, etern rătăcitor; să nu mă simt bine în nici un trib al lumii, să vreau să mi pierd orice rădăcină. ÃŽnsă acest mod de a considera setul de limite primit – contestarea unei forme anume în care eÈ™ti fixat sau contestarea a tot ce te fixează – este opera tardivă a libertății, care ajunge să funcÈ›ioneze revizionist sau insurecÈ›ional, înlăuntrul unui model cultural bine determinat (umanismul, romantismul). DivorÈ›ul față de ceea ce a devenit al tău printr o conferire străină, precum È™i insatisfacÈ›ia care îl însoÈ›eÈ™te nu dau regula felului în care eu îmi consider hotarele primite. Cel mai adesea elementul care predomină în această evaluare este acordul, familiaritatea cu, acomodarea. Accentul cade în această evaluare pe „intim“, È™i nu pe „străin“. Din capul locului eu mă identific – È™i mă identific iraÈ›ional – cu tot ce mi aparÈ›ine venind de dinaintea mea. Trupul meu, chiar fără să mi placă, îl iubesc pentru că este al meu; locul naÈ™terii, numele, tribalitatea etc. sînt deopotrivă acceptate pentru că au, toate, aura prestigiului suprem: prestigiul eului meu. Mintea pe care o am, bună rea, este a mea; limba în care am vorbit de la bun început e limba mea; zeii la care m am rugat mai întîi sînt ai mei. Tot ce este „al meu“ este cel mai aproape de mine È™i de aceea acordul cu tot ce mi aparÈ›ine în chip intim este îndeobÈ™te total. Identificarea cu setul de limite al fondului intim străin se face în mod spontan È™i tocmai această identificare este temeiul agresivității. Pare curios, la prima vedere, faptul că acordul cu hotarele proprii poate lua forma agresivă a excluderii: excluderea a tot ce cade în afara determinaÈ›iilor mele. Pentru că tot ce cade în afara acestor determinaÈ›ii continuă să rămînă în perimetrul identității mai vaste numite „om“. Oricît aÈ™ fi de diferit prin constelaÈ›ia celor douăsprezece elemente ale fondului intim străin, nu pot să mă împiedic să constat că oricine altcineva participă, la rîndul lui, la aceleaÈ™i douăsprezece determinaÈ›ii, fiind în felul acesta, ca È™i mine, om: È™i altul este bărbat sau femeie, È™i altul are un trup È™i o minte, È™i altul are o ascendență, vorbeÈ™te o limbă È™i s a născut undeva. Altul, în virtutea aceloraÈ™i douăsprezece determinaÈ›ii, este identic cu mine, este om. Altul este de aceea altul identic, identic prin calitatea unică de om È™i prin cele douăsprezece limite pe care această calitate, oriunde È™i oricînd, le implică. Cum e atunci cu putință ca însuÈ™i temeiul identității să devină unul al excluderii È™i agresivității? Cum poate altul identic să se transforme în altul diferit, de vreme ce a fi om înseamnă a participa la cele douăsprezece elemente ale fondului intim străin È™i de vreme ce participarea la cele douăsprezece elemente ne cufundă în vasta identitate a calității de om? Unde apare diferenÈ›a, ca sursă a excluderii È™i agresivității, înlăuntrul acestei identități? S ar părea că nici o identitate nu e îndeajuns de puternică pentru a estompa diferenÈ›a È™i alteritatea existente în sînul ei. Desigur, altul e identic cu mine prin calitatea sa de om È™i prin setul de determinaÈ›ii pe care îl are, identic cu al meu: È™i el vorbeÈ™te o limbă, È™i el are un sex, È™i el are o religie, È™i el s a născut undeva. Dar el vorbeÈ™te altă limbă (poloneza, È™i nu suedeza), are alt sex (e femeie, È™i nu bărbat), are altă religie (e islamic, È™i nu creÈ™tin), s a născut în altă È›ară. Altul este, desigur, altul identic, dar în acelaÈ™i timp identicul acesta este altul. Iar identicul care este altul (altă limbă, alÈ›i părinÈ›i, alt sex, altă naÈ›ie etc.) e straniu, e stranietatea, e străinul, e cel din atîtea puncte de vedere (din cele douăsprezece care ne unesc, dar care totodată ne despart) diferit de mine. Pentru mine, ca bărbat, femeia e stranie È™i străină (atît de stranie încît sfîrÈ™eÈ™te prin a deveni „mister“), pentru mine, ca european, asiaticul e straniu È™i străin (È™i pînă la urmă un „mister asiatic“), pentru mine, ca om al secolului XX, un om din Evul Mediu este atît de straniu încît este alt om. Străinul este altul a cărui identitate, comună cu a mea, se pierde în spatele a ceea ce el are diferit de mine. La limită, tot ceea ce cade în afara eului meu îmi este străin. Sînt atît de bine închis în diferenÈ›a limitelor mele, încît identitatea pe care o împart cu ceilalÈ›i devine insesizabilă. Firescul a ceea ce sînt transformă în nefiresc tot ceea ce e altfel decît mine. Totul, în mine, este acord cu cele douăsprezece limite care mă determină în concreteÈ›ea lor, dar acest acord se însoÈ›eÈ™te cu opreliÈ™tea absolută ca acelaÈ™i drept să È™i l asume È™i altul. („Cum e cu putință să fii persan?“ – „Cum e cu putință să fii francez?“) Există o superioritate prostească pe care È›i o dă limita proprie È™i care face ca evaluarea oricărei alte limite să se miÈ™te între condescendență È™i adversitate. DispreÈ›ul nemărturisit al contemporanilor față de oamenii altor vremi („sărmanii oameni din Evul Mediu!“), stupoarea în faÈ›a altor zei, contrarierea pe care o provoacă în noi obiceiurile altei naÈ›ii, perplexitatea în faÈ›a cuvintelor altei limbi, exaltarea în faÈ›a peisajului autohton – vin toate din identificarea spontană cu sistemul meu de limite. Pentru că acest sistem captează tot ce e particular în noi, eu nu mă mai pot identifica cu calitatea integratoare de om. Există de aceea în mod latent un terorism al limitei proprii, o formă spontană de expansiune È™i de impunere a ei. Logica propriei mele clase tinde să devină universală, logica naÈ›iei mele la fel, zeii mei se cuvine să devină ai tuturor, forma minÈ›ii, ba chiar È™i a capului cu care gîndesc, tind să devină exclusive. La calitatea de om, care nu are de partea ei decît forÈ›a plăpîndă a abstracÈ›iei, trebuie să ajung, după ce parcurg – mijlocit È™i raÈ›ional – calea dificilă a transferului È™i analogiei, pe cînd în hotarul primit, care are de partea lui vigoarea concretului, mă aflu instalat din capul locului fără nici un efort. Orice mare conflict are la bază dificultatea de a accede la abstracÈ›ia „om“ È™i de a stăpîni exaltarea diferenÈ›elor care mi au fost conferite È™i cu care mă identific în chip spontan È™i iraÈ›ional. Identitatea (OM) È™i diferenÈ›a (cele douăsprezece determinaÈ›ii) nu stau niciodată în cumpănă. Ar fi nevoie de o uriașă îmbrățiÈ™are, de È™tergerea a tot ce este diferit, de topirea tuturor hotarelor pe o cale afectivă, pentru ca elementele fondului intim străin să È™i piardă forÈ›a negativă. Doar democraÈ›ia în faÈ›a morÈ›ii È™i a lui Dumnezeu (acest punct suprem de anulare a diferenÈ›elor) îmi aduce aminte de hotarul finitudinii È™i al faptului de a fi om, pe care orgoliul închiderii în determinaÈ›iile mele mă face la tot pasul să îl dau uitării. Dar ce loc ocupă, în constelaÈ›ia elementelor fondului intim străin, libertatea? Am văzut că libertatea este singura dintre limitele primite (ea mi a fost conferită È™i vine, ca È™i celelalte limite, de dinaintea alegerii mele) în virtutea căreia pot alege È™i prin care, alegînd, pot la rîndul meu să institui limite. Numai că libertatea ca facultate a alegerii nu se poate exersa „liber“, ci doar îngrădită de celelalte limite care alcătuiesc fondul intim străin. Sînt acestea singurele limite care îngrădesc – È™i totodată fac cu putință – exerciÈ›iul libertății È™i care, făcînd o să depindă de..., o transformă în libertate gravitaÈ›ională? Libertatea ca alegere nu se poate exersa decît în măsura în care se bazează pe conÈ™tiinÈ›a existenÈ›ei unor posibilități variate, a căror realizare depinde numai de mine – pe conÈ™tiinÈ›a existenÈ›ei posibilităților mele. Libertatea este putinÈ›a de a alege între mai multe posibilități ale mele. Ceea ce înseamnă că, pentru a putea alege, eu trebuie să trec mai întîi în revistă posibilitățile dintre care pot alege. Inventarul posibilităților, care este premisa putinÈ›ei de a alege È™i condiÈ›ia ei, este limita pe care o implică libertatea gravitaÈ›ională È™i care o însoÈ›eÈ™te prin însăși esenÈ›a ei; pentru că inventarul posibilităților înlăuntrul cărora alegerea se poate exersa este în mod fatal finit (infinitul nu e inventariabil), È™i el constituie în sine însuÈ™i o limită. Libertatea, ca libertate gravitaÈ›ională, nu este îngrădită numai de setul predeterminat al limitelor fondului intim străin, ci È™i de setul finit al posibilităților între care aleg. Profesiunea asupra căreia mă opresc este una dintre profesiunile inventariabile care îmi stau la îndemînă. Această profesiune, odată aleasă, este limita pe care mi o dau în chip liber (e hotarul care rezultă din hotărîrea mea), dar este o limită pe care mi o dau dintr un număr limitat de posibilități. Eu decid, hotărăsc, aleg – deci sînt liber –, dar decid instituind o limită dinlăuntrul unui set (limitat) de limite eligibile. „Limita inventarului“ – cîmpul finit de posibilități în care se miÈ™că alegerea mea – este, alături de limita elementelor fondului intim străin, cea de a doua față gravitaÈ›ională a libertății. Libertatea se exersează ca libertate pe de o parte prinsă în cele douăsprezece determinaÈ›ii, pe de altă parte în propriile sale limite de alegere. Numai că această limitare a libertății în cîmpul alegerii este compensată de redeschiderea libertății în spaÈ›iul îngrădirilor iniÈ›iale pe care le marchează elementele fondului intim străin. Am văzut că libertatea se poate întoarce asupra acestor elemente È™i le poate considera È™i reconsidera. ÃŽn primă instanță eu descopăr că sînt centrat (fixat) pe cele douăsprezece determinaÈ›ii ale fondului intim străin: sînt centrat pe sexul meu, pe naÈ›iunea mea, pe limba mea etc. Sînt „centrat“ în măsura în care consider că axa lumii trece, de pildă, prin satul meu, prin masculinitatea mea, prin cuvintele graiului meu sau prin zeii religiei mele. Apoi descopăr că există alte sate, alte obiceiuri, alte limbi, alte peisaje, alte seminÈ›ii, alte altare È™i că prin toate acestea trece de asemenea o „axă a lumii“. Din acest moment centrarea mea se relativizează, ea devine inventariabilă, numărabilă în rînd cu celelalte centrări existente. Ceea ce survine în urma conÈ™tientizării diversității centrărilor este o descentrare. Această descentrare îmi deschide dintr o dată cîmpul alegerii È™i ceea ce mi a fost dat poate fi comparat, reevaluat È™i, în final, poate deveni obiect al unei decizii: rămîn în centrarea iniÈ›ială – dar de astă dată ea devine o centrare aleasă (È™i nu doar conferită) – sau o repudiez, alegînd o altă limbă, un alt trib, un alt nume, ba chiar – refuzînd calitatea de contemporan – refugiul în altă epocă, trecută sau viitoare. Descentrarea poate fi urmată în acest caz de o re centrare. Eu rămîn să fiu centrat pe o limbă, pe o religie È™i pe un nume, dar pe altă limbă, pe altă religie È™i pe alt nume, pe care de astă dată eu le am ales. Recentrarea este o ajustare a elementelor fondului intim străin. OBSERVAÞIE. Sursa fanatismului este centrarea care nu a fost confruntată cu alte zări ale lumii, care nu ajunge la comparaÈ›ie, care nu se poate relativiza, pe scurt centrarea căreia descentrarea îi este refuzată. Eu nu pot ajunge astfel la gîndul generos că în cîntarul mare al lumii toate concretizările elementelor fondului intim străin atîrnă la fel È™i că, de aceea, ele sînt egal îndreptățite. Descentrarea nu înseamnă pierderea centrării, ci reaÈ™ezarea în sistemul de limite primite cu un spor de toleranță față de celelalte centrări È™i cu gîndul că propria ta centrare nu e pînă la urmă decît rodul unui hazard („s ar fi putut È™i altfel“). Sursa fanatismului poate fi deopotrivă recentrarea: de vreme ce am intervenit acolo unde se alesese pentru mine È™i am rectificat, prin re alegerea mea, conturul inaugural al eului meu, eu iubesc cu o pasiune sporită rezultatul acestui gest categoric ca dovadă tardivă a libertății mele. Recentrarea este fapta orgolioasă a eului care a realizat un transplant de libertate în spaÈ›iul predeterminării: ceea ce provine de dinaintea alegerii proprii suferă o redefinire în spaÈ›iul deciziei mele. Recentrarea operează astfel o deplasare de sursă: limba, zeii, tribul, locul etc. nu mai provin dintr o sursă anonimă, ci își au originea în decizia eului meu. Tocmai această deplasare de sursă trebuie confirmată în fanatismul recentrării: eu trebuie să mi dovedesc, È™i să dovedesc celorlalÈ›i, că ceea ce am ales este mai bun decît ceea ce se alesese pentru mine. De aceea voi fi habotnic cu noii zei la care eu am ales să mă închin È™i voi folosi cu sporită îngrijire limba în care eu am ales să vorbesc È™i să scriu. Fanatismul recentrării vine să înăbuÈ™e în mine orice urmă de regret sau de îndoială cu privire la incizia pe care am făcut o în perimetrul fondului intim străin. DESPRE HOTAR ȘI HOTÃRÃŽRE Ceva este în măsura în care are hotare. Actul hotărîrii este actul ontologic suprem. Se poate desigur imagina o lume a indistincÈ›iei, a informului sau a inconstanÈ›ei, o lume în care totul se preschimbă înainte de a apuca să fie. Despre o asemenea lume a neaÈ™ezării s ar putea spune că este, fără ca propriu zis ea să È™i fie. O lume de magme, de lichide, de aburi, de substanÈ›e moi, de curgeri – pe scurt, o lume indecisă, nedesluÈ™ită, în care nu a apărut nici un hotar, este mai degrabă o lume a prefiinÈ›ei. O lume în care „ceva“ nu poate fi distins de „altceva“, în care nu există nici o formă fermă, în care deci nimic stabil nu există, o lume nicicum închegată, fără să fie o lume a nefiinÈ›ei, nu este încă una a fiinÈ›ei. ApariÈ›ia hotarului într o astfel de lume echivalează cu actul de naÈ™tere al fiinÈ›ei. Abia o dată cu apariÈ›ia lui se poate vorbi de cele ce sînt: de ape, pămînturi, ceruri, planete, de plante, animale È™i oameni – de „lucruri“. Un lucru este, în mod absolut, cîtă vreme persistă în hotarul lui, È™i el încetează să fie o dată cu destrămarea acestuia. Un lucru este prin identitatea pe care i o conferă propriul hotar: căci datorită acestuia el este acest lucru inconfundabil, È™i nu un altul. El are acum o formă care îi aparÈ›ine doar lui È™i el este în virtutea acestei forme chiar. Dacă s ar putea imagina o lume de forme neschimbătoare È™i incoruptibile, atunci această lume ar echivala cu o regiune a fiinÈ›ei absolute È™i eterne. Aici lucrurile ar rămîne identice cu ele însele, în virtutea hotarului care le determină È™i care nu se È™terge niciodată; o lume de alcătuiri indestructibile. Dar noi nu cunoaÈ™tem o asemenea lume.ÊPentru noi, care la rîndul nostru sîntem în propriile noastre hotare de fiinÈ›e finite, faptul de a fi se rezumă la toate cele cîte apucă să fie o vreme, adică să aibă o vreme propriul lor hotar. Ceea ce se perpetuează este tiparul în care aceste hotare se nasc. Tiparul – prototipul, modelul, arhetipul – reprezintă eternitatea invizibilă a hotarelor trecătoare. O specie este cîtă vreme tiparul ei se distribuie È™i revine în hotarele fiecărui exemplar al speciei. Tiparul reprezintă garanÈ›ia perpetuării hotarului în exemplare multiple. El este un principiu de economie al fiinÈ›ei; datorită lui, fiinÈ›a devine numărabilă. Faptul de a fi este infinit la nivelul reiterării exemplarelor în cadrul speciilor, dar este finit la nivelul speciilor înseÈ™i. Cu alte cuvinte, el este finit din perspectiva tiparului (regnurile fiinÈ›ei sînt limitate ca număr), dar este infinit din perspectiva indivizilor care, la nivelul hotarelor ce le sînt proprii, multiplică indefinit tiparul. Nu putem spune ce anume este în mai mare măsură: tiparul care se reiterează în fiecare exemplar, ori hotarul fiecărui lucru în virtutea căruia tiparul se afirmă încă o dată; pentru că, în fiecare lucru, noi sesizăm simultan hotarul È™i tiparul lui, varietatea lui distinctă È™i uniformitatea È™i indistincÈ›ia lui. Pe de o parte sîntem înclinaÈ›i să vedem excelenÈ›a fiinÈ›ei în ceea ce este inconfundabil È™i neînlocuibil, deci în principiul individualului. ÃŽn acest caz, unicitatea pe care o presupune hotarul intră în opoziÈ›ie cu serialitatea tiparului, ceva fiind în mai mare măsură tocmai pentru că a reuÈ™it să iasă din repetiÈ›ie. Pe de altă parte, serialitatea tiparului funcÈ›ionează ca simulacru al eternității È™i ne familiarizează cu ideea de constanță a fiinÈ›ei. Dar deosebirea dintre tipar È™i hotar este în primă instanță lipsită de însemnătate pentru ceea ce urmărim aici; ea introduce doar problema unei extensii temporale, fără să modifice faptul că ceva este numai în măsura în care suferă un proces de contragere È™i limitare. Ceea ce interesează este doar faptul limitării ca atare prin raport cu cel de a fi, È™i nu eternitatea sau caracterul trecător al acestui fapt. Faptul că un lucru prinde contur o clipă, o vreme sau un timp nedefinit apare drept accidental în raport cu apariÈ›ia conturului însuÈ™i. Cum anume apare acest hotar, dacă el este indus de cineva, de ceva sau de nimeni, dacă el este dat „din afară“, dacă este rezultatul unei geometrii divine care desparte apele, pămîntul È™i cerul sau dacă, dimpotrivă, este rezultatul unui proces subtil, în care hotarul pare că „se dă“ singur – este un lucru la care, în fond, nu se poate răspunde. Oricum, hotarul este dat sau primit, indiferent dacă el este efectul unei raÈ›ionalități „oarbe“ sau proiecÈ›ia liberă a unui spirit divin. Orice lucru este „hotărît“ de la bun început, în măsura în care el a primit hotarul care l constituie È™i în virtutea căruia el este ceea ce este. Tocmai pentru că au primit hotare, pentru că nimic nu mai e de clintit în starea lor, pentru că totul este fest, ferm È™i nemodificabil – „lucrurile sînt hotărîte“. Ele sînt hotărîte „din eternitate“ È™i „de la începutul lumii“; ele sînt hotărîte „o dată pentru totdeauna“. ÃŽn măsura în care este un „lucru“, omul este, la rîndul lui, „hotărît“. El a primit, am văzut, hotare: el este, el este finit, el este conÈ™tient de faptul că este, el aparÈ›ine unui sex, unei rase, unei epoci etc. El este totodată liber. Și pentru că este liber, pentru că libertatea este hotarul pe care el nu l împarte cu nici un alt „lucru“ sau care îl desparte de toate celelalte „lucruri“, el este singurul „lucru“ care este altceva decît un lucru. El este lucrul care la rîndul lui, pe lîngă hotarele primite, poate da È™i își poate da hotare. El este singurul dintre lucruri care poate hotărî. ÃŽn cazul lui, „a fi hotărît“ are pentru prima oară un dublu sens: pe de o parte, am primit hotare din afara mea; pe de alta, am primit hotare din interior, mi am dat hotare, m am hotărît È™i sînt hotărît. Faptul că noi nu sîntem „o dată pentru totdeauna“, faptul că sîntem în nesfîrÈ™ite feluri, imprevizibile, uimitoare, contradictorii, provine din varietatea felurilor în care ne putem È™i putem hotărî, în care ne putem È™i putem da singuri hotare. Dacă hotarul este cel care dă identitate unui lucru, atunci noi ne definim neîncetat prin felul în care, hotărîndu ne È™i hotărînd, ne dăm È™i dăm de fiecare dată hotare. Despre un om nu se poate spune ce este decît după ce el a fost, la capătul tuturor hotărîrilor sale, împlinite È™i neîmplinite, cînd suma reuÈ™itelor È™i eÈ™ecurilor sale poate fi făcută. Desigur, în măsura în care a primit deja hotare, omul este „de mai înainte“, el este voraus bestimmt, este „pre determinat“, „hotărît de mai înainte“. Dar în felul acesta el nu este încă în întregime, ba chiar el este în felul acesta doar propria lui premisă, el urmînd abia să devină ceea ce va fi, cînd va fi mai mult decît predeterminarea sa. Faptul că fiinÈ›a lui este scindată, la nivelul hotarului său, între un „de mai înainte“ È™i un „mai apoi“, faptul că acest „mai apoi“ îi aparÈ›ine È™i este hotarul adăugat prin hotărîrea sa – creează originalitatea fiinÈ›ei lui È™i conferă însuÈ™i faptului de a fi o originalitate în genere. Dumnezeu sau natura, sau societatea au hotărît, cu libertatea lor, nelibertatea hotarelor mele; ei m au hotărît „de dinaintea mea“. Dar este rîndul meu apoi să hotărăsc, cu libertatea care mi a fost hotărîtă, alte hotare, hotarele hotărîrilor mele. Hotărîrea este trecerea hotarului în registrul libertății, „punerea“ lui – ca expresie a conÈ™tiinÈ›ei voluntare È™i libere. La nivelul conÈ™tiinÈ›ei, problema hotarului se transformă în problemă a hotărîrii, deci a actului de a da È™i a pune hotare. Pentru că este acel „lucru“ care, hotărît fiind prin libertate, poate la rîndul lui să hotărască, omul este singura ființă care iese din jocul repetiÈ›iei È™i care încetează să reproducă, prin fiecare individ, tiparul. Căci suita hotărîrilor ce alcătuieÈ™te un destin este o construcÈ›ie originală care asigură posibilitatea creaÈ›iei infinite, diversificînd o în chiar clipa în care ea părea că se închide o dată cu omul. Față de istoria vieÈ›ii speciilor, unde în spatele aparentei diversități domneÈ™te serialitatea ca monotonie infinită a tiparului, spectacolul omenirii ca istorie a destinelor produce diversitatea infinită în spatele identității aparente. Fiecare destin este o explozie de noutate care, ea singură, echivalează cu survenirea unei specii în istoria generală a vieÈ›ii. Ca modalitate de creatio continua, spaÈ›iul hotărîrii devine unul al surprizei È™i prilej al uimirii nesfîrÈ™ite. Ființă a hotărîrii, omul se defineÈ™te printr un hotar care nu poate fi înseriat È™i care nu se mai distribuie în exemplarele speciei. Pentru că acum hotarul nu mai poate fi redus la tipar, omul rămîne o ființă a unicității. După cum „a hotărî“, ca „fapt de a da hotare“, se poate raporta fie la mine, fie la ceva din afara mea, se pot distinge următoarele moduri ale hotărîrii: 1) a hotărî în privinÈ›a ta (= a te hotărî); 2) a hotărî în privinÈ›a unui lucru; 3) a hotărî în privinÈ›a cuiva; 4) a hotărî în privinÈ›a multora. ÃŽn măsura în care, în toate aceste cazuri, hotărîrea implică crearea permanentă a hotarului, modularea lui la nivelul libertății, se poate vorbi, acum pentru prima oară, de o plasticitate a hotarului. Ne modelăm pe noi È™i ceea ce este diferit de noi, luăm È™i dăm forme prin lumea nesfîrÈ™ită de proiecte din care se alcătuieÈ™te viaÈ›a noastră. Cu fiecare proiect È™i cu fiecare act, împrăștiem în jurul nostru hotare. Ne hotărîm, hotărîm È™i ne lăsăm hotărîți. Dar acest fel al nostru de a fi presupune faptul de a ne afla în permanență dincolo de noi. Sîntem mereu înaintea noastră, sîntem în pasul plănuit, în forma visată, în hotarul rîvnit. Trăim în raza voinÈ›ei, dorinÈ›ei, hotărîrii, libertății. Trăim în acest mănunchi de raze, în acest fascicul care ne precede, care ne scoate din noi, cerîndu ne să i parcurgem spaÈ›iul de lumină. Hotarul e mereu de atins È™i noi ieÈ™im din noi, depășindu ne către un nou hotar. Sîntem această identitate mobilă, prinÈ™i în cursa fără sfîrÈ™it a secvenÈ›elor „de depășit–de atins“. De aceea, orice depășire a limitei este o depășire a noastră către noi, este succesiva noastră de finire. Pentru că nu sîntem niciodată în odihnă, pentru că sîntem mereu în proiect, sîntem mereu în alt loc decît în cel în care ne aflăm. Sîntem fiinÈ›a indefinită care se defineÈ™te liber în raza neaÈ™ezării sale. Sîntem mereu în faÈ›a următorului hotar de atins, mereu în faÈ›a noastră, sîntem fără încetare preluaÈ›i în proiect. Orice hotărîre, orice instituire de hotare este o preluare în proiect. Proiectul este expresia plasticității hotarului care ne defineÈ™te succesiv înlăuntrul destinului nostru de fiinÈ›e conÈ™tiente finite. EsenÈ›a preluării în proiect este puterea. Puterea ca preluare în proiect începe de la eul propriu. Supunerea eului la proiectul propriu este prima formă a puterii. Mă preiau în proiect, mă supun hotărîrii mele, îmi dau hotare, mă hotărăsc È™i sînt la nivelul liberei mele instituiri. Dar cine sînt „eu“, acela pe care îl preiau în proiect È™i care precede orice preluare în proiect? Acest „eu“ gol, care premerge oricărui proiect È™i pe care abia urmează să l preiau în proiect, îl descopăr în frică. ÃŽn frică, fiinÈ›a mea se „reculege“ între hotarele primite. Acum, în frică, eu mă descopăr în goliciunea mea de exemplar al speciei. Cel ce rămîne în frică se regăseÈ™te între hotarele pe care nu el È™i le a dat. Din punctul de vedere al libertății, al instituirii de hotare, el este încă nimic. Frica trasează hotarele predeterminării noastre; în ele nu ne păstrăm decît fiinÈ›a primită. Sîntem, astfel, fără ca, omeneÈ™te, să începem să fim. Primul pas pe care îl face copilul, în măsura în care reprezintă prima înfrîngere a fricii È™i prima ieÈ™ire din hotarul primit al imobilității sale, este prima zvîcnire a libertății, primul hotar propus È™i atins, primul simulacru de proiect È™i de preluare de sine în proiect. Acest „eu“ gol, care premerge oricărui proiect È™i care se refuză oricărei preluări în proiect, îl descopăr apoi în lene. Acest „eu“ gol, care apare la capătul oricărei neizbutite preluări în proiect, care rămîne, neputincios, în faÈ›a hotarelor propuse È™i neatinse, îl descopăr deopotrivă în ratare È™i în bovarism. Dar pentru că hotărîrea poate să fie È™i hotărîre în privinÈ›a altuia, orice preluare în proiect poate să fie o ieÈ™ire din graniÈ›ele proprii, poate să fie o depășire de hotar spre hotarele altuia. Pentru a mi da hotare, am acum nevoie de hotarele „celuilalt“; „celălalt“ este implicat în auto definirea mea È™i, ca atare, el este preluat în proiectul meu, în libertatea hotărîrii mele. Celălalt, cu libertatea lui sau cu năzuinÈ›a lui de libertate, È™i atunci cu acceptarea supunerii lui, se defineÈ™te, la rîndul lui, în cadrul proiectului meu, își primeÈ™te hotare prin preluarea lui în hotarele acestui proiect. Celălalt recunoaÈ™te autoritatea hotărîrii mele, se lasă în chip liber preluat È™i hotărît de ea È™i își primeÈ™te sau își sporeÈ™te astfel libertatea prin această prealabilă supunere. Vastitatea proiectului È™i a preluării în proiect poate să meargă de la un „altul“ simplu, pînă la „mulÈ›i“ È™i pînă la omenirea toată. Ea poate să exprime fie îmbrățiÈ™area tandră È™i convingătoare a unei puteri reale, fie un delir al puterii, o putere pervertită, în care preluarea în proiect se face prin hotare È™i hotărîri impuse. Nimeni, în afara celui ce preia, nu se mai recunoaÈ™te È™i nu se mai defineÈ™te în această preluare silnică. Dobîndind hotare impuse, cel preluat pierde hotarele proprii, devine în întregime plăsmuirea celui ce preia – în care, nerecunoscîndu se, el nu mai este. El a devenit pur È™i simplu nimeni. Proiectul care îi preia în el pe toÈ›i poate să sfîrÈ™ească astfel prin a nu prelua de fapt pe nimeni. ÃŽn lăcomia vastității sale, în supradimensionarea hotarelor sale pînă la scara unui eu colosal, proiectul care îi preia în sine pe toÈ›i poate tot atît de bine să i înfiinÈ›eze sau să i ucidă pe toÈ›i. Preluarea silnică în proiect se soldează cu reapariÈ›ia tiparului. ÃŽn spaÈ›iul uman, tiparul nu poate să reapară decît prin existenÈ›a unui proiect devastator al uniformizării. Cel care hotărăște pentru mulÈ›i poate transforma hotărîrea sa în tipar È™i uni formă. Uniforma anunță că acela care o poartă a renunÈ›at la voinÈ›a È™i hotărîrea sa, că el se defineÈ™te printr un hotar mai vast, care l cuprinde pe el È™i pe alÈ›ii deopotrivă. Uniforma este emblema vastității hotarului È™i a absenÈ›ei hotarului propriu. Vedem deci cum în esenÈ›a oricărei hotărîri rezidă această ambiguitate a preluării în proiect. Căci orice hotărîre în privinÈ›a a ceva sau a cuiva poate să se manifeste ca o cuprindere care îmbrățiÈ™ează È™i sporeÈ™te sau ca una care înghite anihilînd. Ea poate acÈ›iona ca limită acceptată sau ca limită impusă; ea poate defini, spori È™i împlini sau poate mutila, uniformiza È™i desfiinÈ›a. De aceea, pentru că în orice hotărîre se joacă destinul de ființă al cuiva, pentru că în joc sînt hotarele lucrurilor, ale mele sau ale celuilalt, orice hotărîre se naÈ™te în raza răspunderii È™i a vinii. LIBERTATEA CA PRELUARE ÃŽN PROIECT A hotărî în privinÈ›a sa (a se hotărî) Frica È™i libertatea ÃŽmi este frică să ies afară; e noapte, e furtună, casa mea se află la marginea satului, lîngă cimitir. ÃŽmi este frică de necunoscutul nopÈ›ii, de tot ce poate aduce ea, de tot ce mă poate surprinde È™i ameninÈ›a: de un cîine, de un fulger, de un răufăcător, de spectrele în care nu cred, dar care ies din adîncul meu fără voia mea. Nu le pot stăpîni. Și nu mi pot stăpîni frica aceasta care se ridică în mine orice aÈ™ face È™i orice aÈ™ gîndi. Fiind instinctuală, ea mă domină de dinaintea mea È™i din adîncul meu. ÃŽn noapte e posibilul primejdiei, răul diversificat, neÈ™tiut ca atare, răul care poate lua o întruchipare sau alta din multele întruchipări pe care le poate lua răul. ÃŽnsăși noaptea, cu necunoscutul ei, mă amenință. Nu È™tiu exact de ce anume îmi e frică. ÃŽmi e frică de mai multe lucruri deodată, care toate, în egală măsură, se pot întîmpla. Le È™tiu din poveÈ™tile copilăriei, din întîmplările adevărate, petrecute altcîndva, altunde, dar tot noaptea, tot într un sat. Ele se pot repeta de astă dată aici, cu mine. Frica aceasta se naÈ™te nu din iminenÈ›a primejdiei, ci din posibilul ei, È™tiut, experimentat È™i verificat ca atare de alÈ›ii. Nu primejdia reală, ci doar proiecÈ›ia ei mă înspăimîntă È™i mă domină. Și dominîndu mă, eu nu sînt liber. Am luat o hotărîre. Această hotărîre îmi tulbură liniÈ™tea, îmi schimbă cursul vieÈ›ii, îmi primejduieÈ™te însăși viaÈ›a. Nu este o hotărîre prin care doar risc, ci una în care am certitudinea deznodămîntului nefast. Hotărîndu mă astfel, nimic bun nu mă poate aÈ™tepta. Primejdia care mă amenință acum este la fel de concretă ca aceea pe care o trăiesc într o avalanșă, într un cutremur sau într un atac la drumul mare. Numai că de data aceasta eu sînt cel care o provoacă; ea este înscrisă de la bun început în însăși hotărîrea mea. Hotărîrea mea este avalanÈ™a, cutremurul, atacul la drumul mare. M am expus primejdiei cu bună È™tiință, mi am asumat o, am făcut o să se nască È™i mă duc în întîmpinarea ei. Făcînd astfel sînt curajos. Făcînd astfel îmi este totodată frică. Dar frica aceasta, care este o componentă a curajului, care s a născut din libertatea hotărîrii mele, frica aceasta pe care mi o asum laolaltă cu efectul hotărîrii mele, frica aceasta care însoÈ›eÈ™te aÈ™teptarea deznodămîntului implacabil pe care, hotărîndu mă, eu l am provocat – este altceva decît frica resimÈ›ită noaptea, într o pădure sau la marginea satului, lîngă un cimitir. Frica aceasta nu mă surprinde; ea este prevăzută, È™tiută, aÈ™teptată. Ea s a desprins din gestul meu È™i face parte din scenariul hotărîrii mele. Ea este aÈ™teptarea înfrigurată a desăvîrÈ™irii acestui scenariu, frică dramatică, desfășurată. Spre deosebire de frica cealaltă, care nu a părăsit sfera instinctului È™i pe care o împărtășesc cu tot ce este animal, frica aceasta a intrat în ordinea libertății È™i este frica autentic umană. Ea este acompaniamentul necesar al oricărei hotărîri luate în „spaimă È™i cutremur“. Din clipa în care, dînd dovadă de curaj, m am hotărît, am riscat sau m am expus unei primejdii implacabile, se naÈ™te în mine frica. Doar cel care s a hotărît È™tie ce este, omeneÈ™te, frica. „A nu È™ti ce este frica“ nu e un semn al prezenÈ›ei curajului, ci al ignorării primejdiei, iar cel care nu cunoaÈ™te frica nu cunoaÈ™te, deopotrivă, curajul. Căci a avea curaj înseamnă a È™ti ce este frica – È™i a te hotărî. Frica autentică este un instinct negociabil la nivelul libertății. Pentru că face parte din economia hotărîrii primejdioase È™i a curajului, pentru că se naÈ™te o dată cu ele, ea devine frică liberă. Frica liberă este frică învinsă È™i de aceea, în mod esenÈ›ial, curaj. Pe măsură ce frica se desfășoară È™i creÈ™te în desfășurarea ei, eu mă adun în mine. AÈ™teptînd deznodămîntul pe care hotărîrea mea l a proiectat, toată fiinÈ›a mea se adună în frică. ÃŽnsăși această aÈ™teptare înfrigurată determină strîngerea mea în mine. Frica este punctul de supremă concentraÈ›ie a fiinÈ›ei mele dinaintea deznodămîntului nefast. De aceea, mai mult decît oriunde, în frică eu sînt. ÃŽn timp ce mă adună între hotarele fiinÈ›ei mele, frica îi trasează È™i îi măsoară acesteia teritoriul. Nici o parte din mine nu rămîne, desprinsă, în afara mea. Totul este retras aici, concentrat, compact, coerent. De abia acum, în această contracÈ›ie de ființă, aflu cît de mult sînt. Știu că sînt, pentru că, fiindu mi frică, sînt ameninÈ›at să nu mai fiu. Și în această ameninÈ›are esenÈ›ială a fiinÈ›ei mele aflu cît de mare este povara lui „a fi“ È™i cît de puÈ›in liber sînt, tocmai pentru că atîrn de faptul de a fi. Pentru că sînt confruntat cu suprema mea condiÈ›ionare, cu însuÈ™i faptul de a fi, în frică sînt cel mai neliber. Povara lui „sînt“, sensul lui adînc gravitaÈ›ional, se dezvăluie în întregime în frică. ÃŽn frică sînt, dar nu sînt liber, È™i astfel, omeneÈ™te, nu sînt. De aceea frica deschide totodată către forma cea mai înaltă a libertății: doar în măsura în care ea apare È™i o înving, îmi dovedesc sau fac dovada faptului că ceva (în numele căruia o înving) este mai puternic decît condiÈ›ionarea mea; că eu sînt în altă parte decît în limitele condiÈ›ionării mele; că eu sînt liber față de suprema mea condiÈ›ionare, de însuÈ™i faptul de a fi în nemijlocirea lui. A mă hotărî È™tiind ce este frica înseamnă a putea să mi pun în discuÈ›ie eul meu, fiinÈ›a mea strînsă, prin frică, în propriul ei contur. ÃŽn frică îmi negociez fiinÈ›a; o pierd ca ființă pur È™i simplu, ca să o pot cîștiga ca ființă liberă. Curajul este mersul prin frică înspre faptul de a fi liber: ceva este mai important decît faptul de a fi, È™i acest „ceva“ este însăși libertatea ca fel al meu adevărat de a fi. Cel curajos este cel căruia, fiindu i frică, merge înainte. El se învinge pe el, după ce s a proiectat în afară, în spaÈ›iul faptei È™i al primejdiei. El învinge în el grija instinctivă pentru limita lui, pentru eul lui ireductibil. Și tocmai pentru că hotărîrea È™i curajul pot cîștiga în faÈ›a acestei griji, frica devine un instinct negociabil la nivelul libertății. ÃŽn frică survine deci o confruntare decisivă: între ceea ce este condiÈ›ionat în mine È™i necondiÈ›ionarea mea. ÃŽn chip real È™i ferm eu sînt mai întîi condiÈ›ionat: de faptul de a fi, de conÈ™tiinÈ›a acestui fapt, de finitudinea mea. Fiind condiÈ›ionat astfel, eu sînt, desigur, condiÈ›ionat È™i de libertatea mea. Dar spre deosebire de celelalte condiÈ›ionări, libertatea este condiÈ›ionarea care mă face să mi obÈ›in necondiÈ›ionarea; ea este condiÈ›ionarea care se exersează ca necondiÈ›ionare. Pe de altă parte, libertatea este condiÈ›ionarea care nu are acelaÈ™i grad de realitate cu faptul de a fi, cu conÈ™tiinÈ›a lui, cu finitudinea mea. Dimpotrivă, în primă instanță, ea nu are defel realitate. Ea nu este o condiÈ›ionare care se manifestă în chip spontan ca necondiÈ›ionare, aÈ™a cum celelalte condiÈ›ionări se manifestă în chip spontan drept condiÈ›ionări. Ea poate foarte bine să nu se manifeste. ÃŽn acest sens, omul nu este liber „de la natură“; libertatea este în el simplă posibilitate, ca libertate reală ea trebuind mai întîi să fie cucerită. De abia cînd e cucerită È™i devine reală libertatea este afirmare a necondiÈ›ionării mele. Dar cucerirea libertății se face în dialog cu frica. Pentru că în frică se adună întreaga noastră condiÈ›ionare sau, mai precis, pentru că în frică răzbate în mod nemijlocit suprema noastră condiÈ›ionare ca fapt de a fi, dialogul cu frica este dialogul libertății mele potenÈ›iale cu determinarea mea. Frica trasează conturul acestei condiÈ›ionări È™i indică libertății termenul prin opoziÈ›ie cu care ea trebuie să se afirme, să iasă din condiÈ›ia posibilității È™i să devină reală. Printre condiÈ›ionările din mijlocul cărora se manifestă, ea trebuie să facă dovada unicității sale, să arate că este condiÈ›ionare a necondiÈ›ionării. Frica e cea care cheamă astfel libertatea, ca posibilitate a necondiÈ›ionării, să se manifeste. Ea, ca realitate a condiÈ›ionării, o cheamă pe aceasta cerîndu i să o înfrîngă. Abia prin această înfrîngere necondiÈ›ionatul fiinÈ›ei umane iese la suprafață, devine real È™i afirmă libertatea drept condiÈ›ie a fiinÈ›ei umane. Dar nu fiecare dintre noi poate da curs acestei chemări. Parte dintre noi nici nu o aude È™i nici nu È™tie că ea există. Frica este atunci instalată în noi ca victorie tăcută a tuturor condiÈ›ionărilor noastre. De asemenea, parte dintre noi aude această chemare, încearcă să i dea curs, dar nu poate înfrînge suprema condiÈ›ionare a faptului de a fi care se manifestă în frică. Sîntem atît de prinÈ™i în faptul de a fi, încît frica ce se naÈ™te în umbra lui este mereu temeinic protejată. Ea este protejată din chiar temeiul fiinÈ›ei noastre. Astfel încît sînt foarte puÈ›ini cei care pot coborî pînă la acest temei pentru a răspunde provocării fricii. Căci frica are de partea ei cel mai puternic aliat: faptul de a fi. De aceea faptului de a fi trebuie să i se opună un grad sporit de ființă pentru a înfrînge frica. Libertatea este gradul sporit de ființă care face cu putință înfrîngerea fricii. Cel care poate ajunge la condiÈ›ionarea libertății ca formă supremă de necondiÈ›ionare este eroul. Pentru că È™antajul faptului de a fi nu mai funcÈ›ionează în cazul lui È™i pentru că frica își pierde astfel temeiul, forÈ›a ei se destramă È™i ea poate fi acum învinsă. Eroul nu opune fiinÈ›ei nimicul, ci alt mod de a fi, chiar dacă se întîmplă ca acesta să fie dobîndit prin moarte. Pentru că el este pregătit de moarte, pentru că poate reintegra nimicul, condiÈ›ionarea purului fapt de a fi își pierde acum puterea asupra lui. „A fi liber“ devine mai puternic decît faptul de a fi È™i dovada acestei puteri se face, la limită, prin moarte. Iată de ce moartea poate să devină suprema ipostază a fiinÈ›ei. Alegerea nimicului în locul fiinÈ›ei se face nu de dragul nimicului, ci al unei alte calități a fiinÈ›ei: aleg să nu mai fiu, pentru a fi cu adevărat. Dar frica – È™i deopotrivă frica învinsă – este un concept de relaÈ›ie. ÃŽn frică eu atîrn de fiinÈ›a „celuilalt“, a celui care îmi provoacă frica. Este nevoie de „celălalt“ pentru ca frica să ia naÈ™tere È™i este nevoie apoi de „celălalt“ pentru ca, în raport cu el, să mi pot învinge frica pe care el mi a provocat o. ÃŽn primă instanță se pare că „celălalt“ nu cunoaÈ™te frica; el este doar cel care o provoacă. Cîtă vreme sînt biruit de frică, „celălalt“ rămîne puternic: puterea lui se înalță pe frica mea. Spectacolul fricii mele îl face pe „celălalt“ să fie neclintit în fiinÈ›a lui È™i sigur de sine. Dintre noi doi, doar eu È™tiu ce înseamnă frica. ÃŽnsă din clipa în care frica este învinsă, ea afirmă cu o forță neaÈ™teptată voinÈ›a È™i libertatea celui curajos È™i provoacă la rîndul ei, în calitatea ei de frică învinsă, frica: frica celuilalt. Pentru că „celălalt“ este nu numai cel care îmi provoacă frica, ci È™i acela care îmi prilejuieÈ™te înfrîngerea ei, el ajunge, la rîndul lui, să cunoască frica. Frica pe care eu am învins o devine acum frica lui. „Celălalt“, cel care a provocat frica, este acum, prin replica violentă a celui care a învins o, înfricoÈ™at. Libertatea care se afirmă prin frică generează astfel scenariul întîlnirii dintre două frici: frica învinsă È™i frica celuilalt. „Frica celuilalt“ este cu atît mai mare cu cît cel care a învins frica vine în faÈ›a celuilalt „cu mîinile goale“. El este neînarmat È™i forÈ›a lui rezidă doar în ceea ce el are gata de moarte în el. Și pentru că acesta este gata de moarte, celălalt preia È™i sacrifică, în frica lui, ceea ce acesta îi oferă ca preÈ› al fricii învinse: viaÈ›a lui. AÈ™a cum frica învinsă lasă să apară curajul, „frica celuilalt“ eliberează teroarea: el terorizează pentru că îi este frică. Pentru că „frica celuilalt“ este o stare perpetuă, teroarea nu poate să se manifeste intermitent: ea are perseverenÈ›a acestei frici compacte È™i este însăși proiecÈ›ia ei. Teroarea se hrăneÈ™te din iluzia că obiectul fricii, care provoacă È™i întreÈ›ine teroarea, poate fi epuizat; de aceea, intensitatea ei este crescîndă È™i ea corespunde traseului vertiginos al fricii celuilalt. Teroarea se instalează în exterior cu aceeaÈ™i forță cu care frica a prins rădăcini în fiinÈ›a „celuilalt“. Caracteristica „fricii celuilalt“ constă în faptul că ea nu poate fi niciodată învinsă. Ea se alimentează la nesfîrÈ™it din sîngele celui care o provoacă. ÃŽn teroare nu se mai păstrează decît aparenÈ›a puterii. Sîngele pe care ea îl varsă este deja simptomul dispariÈ›iei puterii. Pentru că puterea „celuilalt“ nu se putea înălÈ›a decît pe frica mea, din clipa în care frica aceasta e învinsă, puterea „celuilalt“ dispare. Puternic nu este acum decît cel care s a eliberat de frică. De abia acum, în libertatea lui, se manifestă esenÈ›a puterii, în vreme ce în frica provocată nu se manifestase decît pervertirea ei. Căci puternic cu adevărat nu e decît cel care este liber. AÈ™a cum „frica celuilalt“ nu poate fi niciodată învinsă, puterea celui liber nu poate fi niciodată pierdută. El este puternic chiar dacă moare È™i este puternic chiar prin moartea lui, pe cînd celălalt este slab chiar dacă trăieÈ™te È™i este slab chia |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy