Motto: Între atâtea lucruri serioase, încape și unul de râs, pur și simplu.

cu mulțumiri d-lui Josef Benda, eroul acestei întâmplări







După razboi, dintr-o familie de cinci, am rămas singurul supraviețuitor. Un frate de-al mamei care plecase în tinerețe în Costa Rica a dat de mine după multe peripeții și m-a luat la el. Am lăsat Cehia în spate, am învățat spaniolă și am încercat din toate puterile să mă integrez printre hispanici. Dar amintirile mi-au rămas și de gândit n-am încetat niciodată să gândesc în cehește.

În 1953 abia intrasem facultatea de mine în San José. Înainte să încep cursurile, un prieten la care lucrasem toată vara mi-a dat un bilet la operă, cu intenția să mă culturalizeze. Opera din San José era o cladire frumoasă, făcută să semene cu Scala din Milano și asezată chiar în centrul orașului. Biletul, îmi aduc și acum aminte, era la Traviata, interpretată de un ansamblu canadian, aflat în turneu. Mie pe vremea aceea, ca și acum, nu prea îmi ardea de operă. Mă interesau mai mult cinematografele și cazinourile, dar mânat de un impuls de moment și de faptul că primisem biletul cadou, am hotărât să mă duc.

Locul meu era la parter, într-unul din rândurile din față. Asta m-a scutit să-mi iau binoclu și am folosit banii respectivi pentru o cafea în antract. Opera era cântată în italiană, care seamănă destul de mult cu spaniola, dar trebuie să admit că nu înțelegeam mai nimic din ce se cânta pe scenă. Știam oarecum subiectul, care era povestit în libret, dar după prima jumătate de ceas plictisul a început să-și spună cuvântul. Pe la începutul actului trei visam să ies și să mă duc la o bere, dar nu mă puteam hotărî dacă să spăl sau nu putina. Cu gândurile astea în minte am început să ignor din ce în ce mai mult acțiunea de pe pe scenă. Când deodată, în mijlocul unui schimb de triluri cu eroina, l-am auzit cât se poate de clar pe bariton articulând cu o emfază: do-pr-del-le, do-pr-del-le, do-pr-del-le! Am sărit ca ars și am ciulit urechea. Era do prdele, nu mă înșelam câtuși de puțin. Acum, ăsta nu e nici macar o expresie pe care poți s-o găsești în dicționar. În engleză, s-ar traduce prin, mă rog,… up your ass. Și de pe scenă, câtămai omul mugea do prdele în ceha cea mai neaoșă pe care o auzisem de la război încoace. Brusc am devenit isteric.

În jurul meu, audiența hispanică habar n-avea ce am. Toata lumea asculta transfigurată în timp ce eu mă tăvăleam pe jos de râs, de-adevăratelea. Îmi amintesc că am alunecat de vreo două ori de pe scaun din cauza euforiei ce mă cuprinsese. Cu prețul unor convulsii teribile am reușit să păstrez tăcerea, dar mișcările spasmodice pe care le făceam trebuie să fi fost grăitoare. Nu după multă vreme, baritonului i-a devenit clar că undeva în public cineva înțelegea limba cehă. Asta i-a temperat oarecum avântul, deși forțat de împrejurări misterioase și-a continuat vocalizele până la sfârșitul ariei.

La sfârșitul spectacolului m-am repezit în culise. Nu întâmplător eram așteptat. Am dat mâna cu baritonul și am fost invitat în cabină unde am stat de vorbă cu el.
Se numea Jan Rubes și era canadian cam cât eram și eu hispanic. În ’48 plecase peste ocean, unde timp de câțiva ani lucrase ca instructor de tenis, dată fiind lipsa de interes a canadienilor pentru opera clasică. Norocul apăruse într-un final în persoana unui impresar din State care căuta amatori pentru un turneu în America Centrală. Repertoriul cuprindea șase opere pe care Rubes le cunostea deja în cehă și timp de patru luni le-a reînvățat în italiană. În Guatemala, lucrurile au mers ca unse și spectacolele au fost un succes. La fel și în Costa Rica, unde turneul era pe sfârșite. Numai că în ultima seară, cea în care venisem și eu, președintele de atunci, Figueres, insistase ca ansamblul sa prezinte Traviata, pentru plăcerea guvernului.

Din fericire, Rubes stia partitura muzicală cu ochii închiși și cântase de multe ori Traviata la opera din Praga. Din păcate versiunea italiană îi era necunoscută și cele două zile dinaintea spectacolului deabia avusese timp să repete părțile pe care urma să le interpreteze solo. Cât despre duete, din motive de timp și bazându-se pe faptul că audiența nu înțelegea nici o altă limbă înafară de spaniolă, Jan a decis să folosească înjurătura cu pricina, care avea un sunet muzical și o rezonanță italiană. Și dacă n-aș fi fost prezent în sală, probabil că stratagema lui ar fi funcționat perfect.

În noaptea aceea am făcut amândoi turul localurilor din San José și ne-am distrat pe cinste. Spre dimineață am ajuns la el la hotel, sprijinindu-ne unul de altul și cântând do prdele. După ce am terminat facultatea, m-am stabilit în Canada la chemarea lui. Dar asta e altă poveste.