Sistemele (ăstea) te leagă; puțin la dreapta, puțin la stânga, te uiți în sus, privești în jos, față, spate. Rămâi pironit în ne-fericirea de a te orienta în (puțin) orice, (puțin) oriunde (spațiu, timp, gând).
Valorile sunt ca niște frânghii (mai groase, mai subțiri, mai vechi, mai noi), prinse-n contexte. Nici nu mă mir că am de gât o sfoară pe-trecută în jurul gândului meu de om! Respir atât cât să trăiesc la nivelul re-dat de lungimea și forța sistemului.

* * * * *

Am observat că nu există resturi...dar există gropi (de gunoi cosmic), în universul ne-cuprins, dilatându-se, îndepărtându-ne, înlăturându-ne de centrul ne-gândit. Pământul, dintr-o falnică cetate, a ajuns precum un orășel de provincie, unde oamenii se prăfuiesc, legați în frânghii, ca niște păpuși zgomotoase.