Eu am fost acolo unde gustul tău nu există. Numai o
intuiție vagă a gustului tău, ca și cînd ai reconstrui
un tren în memorie, după sunetul unei roți
mușcînd dintr-o osie ruginită, pe linia moartă. Eu am fost
acolo unde nimeni nu plînge după altcineva
și lacrimă nu există decît ca ecou
al unui fenomen meteo exotic dintr-o țară străină. Ca un
Montesquieu al iubirii ți-am scris eu scrisori
de prin toate cotloanele tale,
doldora de comparații livrești.
Am fost acolo unde fiecare poate cînta,
o dată și-atît, cu voce înaltă și mare,
un Ave Maria Vergine cutremurat
dinaintea propriului copîrșeu.
Și-am stat și mi s-a făcut milă de mine cîntînd
și-am spus că atît te iubesc încît,
dacă aș fi cel care strînge lumînările stinse și piaptănă cîinii
în casele tale confort nedefinit, aș fi un mare artist.

Avînd o intuiție nelămurită a propriei arte,
ca și cînd ai reconstrui în memorie o cîmpie necunoscută
-legat la ochi, dintotdeauna orb fiind-
după țîrîitul unui greiere muribund.