Atât de bolnav era timpul fărădelegii
încât înebuniseră salcâmii de mirare
pe marginea unui drum de pământ desfundat
care nu ducea niciunde,
ca să nu se supere nimeni care o apuca aiurea
și se trezea în câmp.

Cineva pusese un indicator jerpelit
care arăta spre o pădure de goruni
unde se strângeau păsările
înaine de plecare pe alte meleaguri.
Până acolo nu puteai să ajungi numai dacă erai om al locului
altfel te încurcai prin stufărișul de salcie și răchită
blestemându-ți zilele pentru nesăbuință.
Unde mai pui că trebuia să treci o vale mocirloasă
unde încălțările ți se făceau grele,
se spunea că noaptea puteai să asculți cântecul ielelor pe coastă
și să le vezi dansul acela celest
încât numai zeii aveau curajul să le privească
oamenii crăpau de teamă.

Din această perspectivă priveam locul acela cu spaimă
și-l ocoleam cât puteam mai departe
până într-o zi când am plecat cu tot satul
să-și ia țăranii înapoi pământurile.
Sigur denivelările și rupturile de teren erau mari,
dar altceva n-am văzut,
legenda locurilor e totuși vie
și n-o pot depăși.