până în adâncul luminilor nenăscute
coroana copacului își caută semințele
rădăcinile mângâie apa cu ramurile
în oglinzile nesfârșite ale vieții

am aninat speranțele
de un târziu al cerului încă necopt
pentru a-mi fi boltă de rugăciune
așa credeam atunci când din mine
se nășteau florile câmpului
și visurile păsării de lemn
sculptată de mâinile omului de platină

acum le anin de mine însămi
privind cerul cum inventează
fântâni cu cumpănă
din care încercările se scot
cu gălețile timpului netrăit

undeva în mine racul roade așteptările
rând pe rând le rupe aripile
apoi reinventează cercul
aproape de coloana infinitului liniștii
care mă cuprinde

un hohot interior duce palmele alături
aplaudând neputinței voința
de a mă doborî pas cu pas
în interiorul unui pământ în care încerc să trăiesc
scuturându-mă de micimea omului
ridicând spre inimă toate acele trăiri pe care
le credeam demult moarte în inima fizică

cu palmele în triunghi privesc soarele
rugându-l să-mi dăruie neîncetat
un bol de putere
pentru a-mi lumina colțurile întunecate
ale odăii oaspeților nepoftiți și poftiți
deopotrivă
într-un prezent pe care-l simt tot mai puțin
al meu

Anne Marie Bejliu, 19 septembrie 2017