M-am trezit, ca de obicei, în mijlocul nopții,
de data aceasta, de cealaltă parte a peretelui
se auzeau lovituri de ciocane, se întâmpla să aud,
pentru prima oară, cum iubesc poeții,
chiar în momentul în care am început să scriu
o dedicație încântătoarei și odioasei neliniști,

/morților mei, fiindcă am și eu niște morți,
de un puternic albastru încă,
la fel de proaspeți și vii ca ai tăi/
când gândurile mele sălbatice, primare
pluteau peste un rozariu în floare și de partea
cealaltă a gleznei adormeau mici,
foarte mici, călăii celor mai pure exactități

m-am trezit, femeie nebună cântând la pian,
acompaniată de umbre, de cealaltă parte
a peretelui se auzeau lovituri de ciocane,
ruinând fără milă un necunoscut
început de cântec care s-ar fi făcut, mai târziu,
drum pân'la cerul din tine, așa am început
să scriu despre cum iubesc poeții

și pixul plutea înfipt într-un gol de aer, iar
ochii din poza ta erau de dimensiuni neobișnuite,
două globuri care se roteau în jurul unui
trup cometă și care, de s-ar fi ajuns, aș fi înțeles
cât de neîmpăcată sunt cu mine și că starea
asta, dintre toate stările lumii, e cea mai defectă.