În cetate este frig, s-au coborât podurile
Și oamenii pe cai au raze și nori la pântec, ca de aprilie
Războiului lui Marte
Am scăpat.
Ce faci? Ce cauți la intrarea în cetate și pe cine?
Ce ziceți?
Ea își trage rochia lungă peste picioare, se înfășoară cu rochia după ea,
Știți, în Martie,
În cetate nu au fost merinde suficiente
Așa că oamenii s-au luat după urma călăreților
Să lupte
Ca și cum foamea de dragoste și de normalitate în Cetate i-a înnebunit. Apoi,
Îl plângeau, pe Saudad,
Plecase, iar cetatea rămăsese a nimănui, oamenii erau flămânzi și însetați
Se bălăngănea Cetatea flămândă și însetată
După stropul de apă
Eu am scăpat.
Dar ochii mei au văzut ceea ce nu trebuia nicidecum să văd,
Apoi nu am mai văzut...
Pe străzi... Pe pietre, umbla Hristos, verifica pietrele cu tălpile picioarelor
Așa este în vremea războiului,
Oamenii cer mai mult, iar bărbații sunt plecați la înaintare.
Și-apoi?
De ce să cerți oamenii că nu se mai înțeleg unii pe alții
Și-apoi ați venit voi, și am coborât podurile
Cum a fost, acolo? Pentru că cetatea s-a apărat singură.
A fost un fel de molimă, se stricaseră alimentele și copiii au primit
Numai pâine, apoi s-a vindecat mulțimea întreagă
Pentru că copiii trebuiau liniștiți.
Iris? Ce faci?
Am văzut Luana, un copil în adâncul mulțimii
Mă duc după el, tu trage podurile la loc, pentru că totul e
Numai în imaginația ta,
Și am luat calul, m-am făcut bărbat, mi-am tăiat breton
Iar rochia am sfâșiat-o în două, ca să fiu foarte puternică și să plec.