E-o noapte lunecoasă, ca
balele de melc. Sunt
sunete subtile, ‘nfiorate, ce
panică stârnesc printre îngeri,
iar demonii din casă
nu mă lasă
să
dorm în pace, fără vise.
Afară e orgie, în suflet frică,
nebunie ce clocotește-ntr-un
cazan cu lavă. E noaptea-n
care îngerii și demonii se
nasc, și nasc petale de mir
păcătos ce lumina-va craniile
celor increați. E-o noapte
de ploaie, de incoerență. E
ora în care nu mai am simțuri.
O noapte de veghe la
capul veșnicei
ninsori, când mâna tremură
și ochiul arde. E noaptea
când Pământul l-a scos pe
Fiu din burtă și l-a redat
ateilor care credeau în Tine.
Venit-a Fiul Inogeu la noi
să ne învețe spre filozofie,
spre geniu și spre nemurire.
Și spuse Fiul Inogeu:
„Eu, cel de Acum și cel de
peste mii de ani, voi
reînvia de fiecare dată, să
vă învăț pe voi cum să
muriți; iar mama mea, Natura,
va proteja pe cei ce vor
ieși din voi și vor mânca
știința din creierele
voastre.”
Și Fiul s-a evaporat în
noaptea albă de lumină, o
noapte cum alta n-a mai fost,
și nici nu se va mai naște.
Era o noapte și ploua pe
pietre, și aburi grei se
ridicau uciși spre Mamă, și-o
lamă rece, ca de Geniu, atunci
trecuse prin plămânii mei, și
m-am trezit vărsat în ape,
și luna mă lingea pe pleoape,
și-am stat așa minute-n
șir
și era noapte.