nu, nu, nu este vorba de voi cei care
ați vrea să fiu la picioarele voastre
ca o umbră înlănțuită, ca un cerber dresat
înghițind pământul

nu este nici o psihodramă și nici o demonstrație de forță
oglindă îmi sunt cuvintele peste așteptările
lungi și chinuitoare

erau vremuri când credeam în Sibilla
Merlin, Nostradamus, când Sodoma și Gomora
erau leagănul tinereții mele imaginare
când jocurile imitau perfect realitatea
mai ții minte? de fiecare dată ne întorceam acolo victorioși
după atâtea și atâtea eșecuri

acum mi se spune că toate lucrurile au un inevitabil sfârșit
un termen la care să-mi raportez existența
undeva prin decembrie
singur mi-am ridicat durerile treaptă cu treaptă
tot mai sus și de ce?
zborul este al păsărilor și fericirea a celor care uită

așteptările mi-au adus speranța
speranța, așteptarea calmă, autoironică
drumul Golgotei era mai scurt decât drumul mâinii
la dumicatul de pâine
un dans lasciv de metafore

poemul era mereu peste așteptări
într-un spațiu crepuscular
în care plonjam euforic
abisal mă hrăneam
din aceeași felie de întuneric trăgeau
Dante, Poe, Baudelaire, Bacovia
timpul părea un intestin cadaveric
în care germinau cunoștințe

acum mi se tot spune să cred în lumină
să merg pe dârele ei ca un orb