A plâns, venin, un virus exorcizat,
infectând serul cerului senin,
pregătit a elibera un nou loc
pentru nașterea predestinată
a unei vieți de pictură abstractă,
clipită de pleoapa nehotărâtă
a unui soare, în devenire.
Guașa, încă lipicioasă și umedă,
alunecă în coada, purtată labirintic,
de pasul grafic al unui melc artist,
ce-și completează ultimele detalii
pe pânza umblată, în sus și-n jos,
de trupu-i cochilie, carnală, spirală
cursă-n culoarea timpului viitor
rătăcind urma punctată a trecutului,
în ramificațiile crengilor liniare
drepte, curbe, îngroșate, subțiate…
amețite, până la limita delirului.
Prezentul rămâne un gol neatins,
extatic, într-un punct închipuit,
mereu pe-un picior, nesigur, alunecat,
înainte – înapoi, între cele două extreme
virusate de suflarea, oscilantă, a timpului,
trecut și viitor – urcate și coborâte
din punctul, abstract, al prezentului,
din piciorul, ne(de)finit, al melcului,
Artist călător în propria-i operă.