Sala de lectură se însuflețise treptat. Deși nu erau prea mulți cei ce preferau studiul unei ieșiri de weekend. Pentru Antonia însă clipa când Răzvan trebuia să apară în sală constituia climax-ul acelei zile. Dar întotdeauna, când îți dorești cu ardoare un lucru, el întârzie să apară. Așa este mereu în viață. Fie că acel lucru consideră că nu a sosit clipa să-și arate fața în lume. Fie că știe că așteptarea lui îl va face mult mai dorit, mai plăcut. Răzvan refuza să se contureze fizic în acea zi, iar Antoniei acest fapt începea să-i ridice semne de întrebare nerostite. Absența Soranei, care nu lipsea în nicio sâmbătă de la studiu, era un alt motiv de îngrijorare. Fiindcă Sorana era ținta numărul unu a atacurilor sentimentale ale lui Răzvan Bobeică, lucru arhicunoscut și bârfit pe la colțuri. Chiar și când Sorana stătea cufundată în studiu, Răzvan o înconjura ca pe o cetate îndelung asediată. Se scuza mereu față de câte unul sau altul, și făcea schimb de locuri, dorind să fie lângă ea. Trimițându-i fulgi de cuvinte amabile, poante la care de cele mai multe ori numai el râdea. Fiindcă Sorana avea amanetată inima în amfiteatrul mare al Francezei, chiriașa facultății de Litere. Oricum, Antonia știa că nu va putea niciodată să o concureze din acest punct de vedere pe Sorana, una dintre puținele persoane cu șarm ce înviorau asceza acelui loc de studiu. Miss boboc în primul an, ea continuase să rodească, floarea de azi constituind ținta predilectă a bărbaților din facultate – studenți sau profesori – dornici să aibă între paginile ierbarului lor sentimental o petală din corola de minuni dăruită luminii de fizionomia acesteia.
“ Doar e sâmbătă!”, medita trist Antonia. "E normal ca Răzvan și Sorana să nu vină! Numai cei stigmatizați de soartă ca mine sau tocilarii își pierd timpul sub arcurile tăcerii din jurul nostru. Cei aleși de soartă, frumoșii marilor clipe, petrec în locuri unde charisma este o cheie ce deschide orice ușă. Cât pot fi de proastă! Cum mi-am putut imagina că un bărbat ca Răzvan poate concepe să iasă la braț cu o ființă ca mine? Pentru o nevinovată și umilă clipă de reverie?”. Căci Antonia știa că nu-și putea dori decât un lucru infim. Care, dacă Răzvan ar fi fost de acord, i-ar fi adus liniștea pe care o căuta de mult. O plimbare prin parcul din apropierea facultății. Atât. Să-i simtă trupul tânăr și atât de dorit strâns lipit lângă ea. Să-i audă de aproape respirația, șoapta, un banal cuvânt...Deși ea știa că oamenii, întotdeauna, nu se pot mulțumi nicicând cu frânturi de viață. Că vor mereu mai mult, ca un copil lacom care nu se poate opri până nu mănâncă tot tortul ce-i stă în față, fără să se gândească că și mâine va fi o altă zi. Și Antonia știa că, dacă Răzvan ar fi acceptat o invitație la o plimbare pe sub tei, ar fi crescut în ea sentimentul că ar putea spera la mai mult. Că există o poartă existențială, prin care ar putea trece alături de bărbatul acesta cuceritor. Noroc însă cu Laura Despot, din anul IV, fata care i se apropiase cel mai mult de suflet Antoniei, și care o readucea mereu cu picioarele pe pământ. “Antonia, buna mea prietenă, nu mai visa cu ochii deschiși! Știi la fel de bine ca toată lumea că Bobeică salivează după Sorana. Că ar fi în stare să urce în genunchi munții Himalayei, numai să poată obține un semn de bunăvoință din partea ei. Suntem colege de grupă și nu pot să nu văd modul în care Bobeică se comportă ori de câte ori avem seminar cu el. Þi-am spus că a fost în stare pentru a sta de vorbă cu ea la o cafea, să invite toată grupa la barul din colț! Nu trebuie să mai visezi! Azi oamenii trăiesc mai mult decât oricând cu picioarele pe pământ. Un pământ ferm, deși uneori ostil. Nu mai au puterea să aibă aripi pentru a zbura pe norii melancoliei. Trăiește-ți clipa asta! Alta nu se știe daca va mai răsări sub tâmple altă dată. Am observat că Felecan te privește altfel decât toți cei te înconjoară. Nu ai simțit asta? Descarcă-te de acest balast, numit Bobeică! Nu îți face decât rău!”.
Putea Antonia să-i spună oare că ceea ce îi cerea era peste puterile ei? Că acea ceșcuță de ceai devenise un fetiș care pentru ea însemna totul în viață? Că renunțase la atât de multe numai pentru a se ascunde în spatele acestei taine bovarice, atât de greu de purtat pe umeri?
Sosise ora prânzului și decepția Antoniei creștea ca o furtună pe o mare aparent liniștită. Rând pe rând studenții părăsiseră sala și ea era mai singură decât la sosire, azi de dimineață. Își strânse cu gesturi căzute lucrurile personale de pe deskul de la care oferea studenților cărțile solicitate. Poșeta era aruncată pe un scaun. Așteptând clipa când va intra din nou în vacarmul orașului. Tocmai când se pregătea să plece, ușa de la intrare se deschise încet și prin crăpătura ei zări părul bogat al lui Răzvan. Încremeni, așteptând să vadă care va fi următorul pas pe care-l va face acesta.
- Credeam că ați strâns totul, spuse el, înaintând spre silueta ei ce semăna tot mai mult cu una din cele ce străjuiau muzeul londonez al figurilor de ceară.
- Nu...nu încă, dar nici nu mai credeam că va mai veni cineva...la ora aceasta...Doriți ceva anume?
- Nu, de fapt, voiam să vă vorbesc! Între patru ochi, dacă se poate...
- Cu mare plăcere, îndrăzni Antonia să murmure, gândul călătorindu-i deja pe aleile cu tei în floare ale parcului mult visat. Aici...sau preferați să ne plimbăm...parcul este aproape...? Teii își oferă atât de natural și fără nicio revendicare parfumul de neegalat!
- Nu, nu afară! Aș prefera aici. Este liniște și nu ne deranjează nimeni...
- Cum doriți! Vă stau la dispoziție!
- Domnișoară Antonia, este vorba despre un lucru care poate vă va răni, dar trebuie să întrerup odată pentru totdeauna cleveteala asta searbădă de pe culoarele facultății...
- Referitoare la ce?
- La sentimentul pe care îl purtați față de ființa mea... Un sentiment înălțător, este adevărat, dar neavenit și imposibil de realizat în cazul nostru...
Modul în care Bobeică îi vorbea, acea privire rece, calculată, cu o săgeată de fină ironie înfiptă în irisul albastru, o făcură să regrete amarnic toată încercarea ei searbădă de a spera că în lume există speranță pentru cei ca ea. Mai ales, regreta că mutilase de atâtea ori cu bisturiul umilinței trunchiul falnic al mândriei sale feminine, depozitară a tuturor orgoliilor de la Eva primordială și până la ultima femeie ce respira sub soare.
- Dar, bine, eu nu v-am declarat niciodată ceva legat de teritoriul imprevizibil al inimii mele! încercă Antonia să măture cu o indiferență disimulată a tonului stratul de frunze veștede, ce acoperea clipa aceea de nesuportat pentru ea. Am căutat să vă fiu doar de folos din punct de vedere strict profesional. Faptul că v-am oferit din inimă un ceai, nu înseamnă că am atentat la pudoarea d-voastră masculină! Cu atât mai puțin că mi-aș fi făcut vreo iluzie în legătură cu vreo relație specială între noi doi!
Antonia încerca însă zadarnic să epateze. Bobeică resimțea din tonul ei că vorbele și atitudinea lui au rănit-o nemilos și că încerca să își ascundă umilința sub o mândrie rece, nepotrivită cu caracterul ei. Dar fiecare dintre ei trebuia să-și joace rolul până la final. Bobeică, să croiască corăbiei de vorbe de pe la colțuri un alt curs, care să nu mai treacă prin portul bărbăției sale. Antonia, să se vindece în vreun fel de vorbele acelea ca o lovitură de cuțit. Rana sângera din ce în ce mai tare și amenința să îi cuprindă tot trupul.
- Este adevărat că nu au existat dialoguri emoționale între noi, dar ca bărbat simt când o femeie mă vânează, când dorește de la mine mai mult decât un simplu salut de politețe! continuă el cu o emfază ce nu-l deosebea cu nimic de orice cocoș ce stă cocoțat țanțoș pe un gard, crezând că toate pieile de cloșcă din bătătură pot fi ale lui, fără putință de tăgadă.
- Poate vă înșelați, poate cine v-a informat despre lucrurile acestea nu a vrut decât să vă inducă în eroare, iar de mine să-și bată joc! Cum credeți că aș îndrăzni să gândesc că între d-voastră, idolul atâtor femei ce vă înconjoară, și mine, ar putea exista ceva vreodată?
- Atunci m-am liniștit, continuă Răzvan, plimbându-și privirea indiferentă, opacă acum, peste rafturile adâncite în tăcerea lor primordială, specifică unei săli de lectură. Poate aveți dreptate! Cineva a vrut să-și râdă de noi! Cu siguranță! M-am liniștit! Este, în fond, vorba de prestigiul meu în facultate...
Antonia ar fi vrut să-i dea o replică usturătoare, care să-i dea brânci într-un ponor de urzici verbale, din care Bobeică să iasă urticat, fizic și, mai ales, psihic. “Auzi”, medită palid Antonia, “prestigiul lui în facultate! Ca și cum eu aș fi o carte pe care o închiriezi la sfârșit de săptămână, deși știi că în weekend nu vei avea chef nici măcar să-i răsfoiești paginile, dar să și o citești! Vorbește de prestigiul lui, și așa terfelit de scălămbăielile pe care le face, tumbe ale unui clovn caraghios de trist pe lângă Sorana! Care nici măcar nu îl bagă în seamă!”.
Se despărțiră cu un salut amabil, dar prefăcut în cazul amândurora, desigur. După ce Bobeică părăsise acel câmp de luptă verbal, închizând după el ușa sălii de lectură, pentru o clipă Antonia rămase împietrită. Privea neputincioasă la raftul autorilor ei preferați, cei care făcuseră iubirea să înflorească prin cuvânt. Îi privea parcă dojenitor, căci știa acum că marile iubiri există doar în cărți. Ele nu pot coborî niciodată în realitatea imediată, riscând să fie rănite de indiferența și răutatea oamenilor.
Din acea clipă, Antonia știa că tot ceea ce îndrăznise să gândească în serile ei de singurătate va trebui să fie așezat în cufărul prăfuit al amintirilor. Nu știa însă dacă va rezista psihic la gândul că Răzvan trebuie să dispară pentru totdeauna din visurile ei. Dar trebuia să încerce să se lepede de această icoană la care se închinase. Icoana unui deus otiosus care o aruncase în brațele unei deznădejdi din ce în ce mai adânci. Dar nu avea de ales. Trebuia să supraviețuiască, așa cum fac toți cei ca ea, puși în fața unui refuz existențial. Avea două căi prin care putea face asta. Le aflase tot din cărți, și acum ele o înconjurau ca singuri sfătuitori de taină. Variante posibile pentru a putea trece peste această deziluzie amară. Una era calea ataraxiei. Dar ea știa că nu era una care să-i fi putut aduce liniștea dorită. Cealaltă, cea a sinuciderii, i se părea cea mai potrivită poartă prin care să iasă din scenă. Cu demnitate. Cu capul sus. Neînsoțită de lamentații și de compătimirile altora. Cu atât mai puțin ale bărbatului pe care-l considerase etalon al rasei sale, coborâtă demult dintr-un Eden considerat pur. Căci nu avea nevoie de așa ceva. Îi ajungeau toate acele momente când complexul ei de inferioritate se țesuse ca o plasă fină, înșelătoare, nemiloasă în jurul ființei sale. Complex activat ori de câte ori se afla în preajma femeilor dăltuite de soartă din perlele și mărgăritarele născute în cochilia unor scoici de pe fundul unui ocean – frumusețea – pe valurile căruia ea știa că barca nevolnică a chipului ei nu va pluti vreodată. Îi reproșase demult mamei sale că a făcut-o din rebuturi umane, dintr-o zgârcenie proprie unui croitor care înșeală clientul folosind mai puțin material, o ață de proastă calitate sau nasturi de alamă, în loc de nasturi de aur. Dar biata maică-sa o privise din spatele unei fețe la fel de inexpresive ca a ei și tăcuse. Croitorul însăilase haina după gustul său îndoielnic și după puținătatea mijloacelor sale materiale.
Cu gândul că seara asta trebuia să fie o seară a răspunsurilor la toate întrebările pe care și le pusese și la care nu primise niciodată răspuns, Antonia părăsi marea sală de lectură. Privea cu tristețe în urmă un spațiu de care se legase afectiv atâția ani cu speranța că sentimentul topofiliei se va contopi acolo cu prezența acelui bărbat care acum o rănise fundamental prin câteva cuvinte sărace și nemiloase.