***

Undeva în decorul pestriț al camerei de cămin țiuie alternativ, în diferite intensități alarma. Marga doarme eșuată, e adaptată la sunet, îl integrează în vis și nu se trezește niciodată. Sandra plecase deja, fusese alarma de la ora 6. Ticuța mormăie ceva și se întoarce cu spatele într-un efort de a prelungi somnul. Luiza se ridică, privește în jur aștepând ca Sandra să se ridice, să plece la facultate, iar când n-o vede, își freacă ochii înciudată realizând nu e alarma Sandrei. Aruncă perna vizazi și Ticuța mârâie ceva.
După zece secunde exasperată se urnește și oprește alarma.


***

Ticuța era colega cheflie care se integrează în toate cercurile, indiferent de cerc. O fire sociabilă și împrăștiată, fără vreun complex, pe care Dumnezeu a ocolit-o la împărțeala modalităților de reproducere în sensul că ei, împreună cu sexul, nu i-a dat și vina. Astfel că Ticuța abia aștepta week-end-ul. Știa exact unde-i petrecerea și cui să-i facă cu ochiul. La examene o scălda, o întorcea, mai un zâmbet, mai o plimbare legănătoare de șolduri până la catedra profesorului, un „nu știu cu ce-aș putea să vă impresionez” și zbaterea clasică de gene ce-și atingea în majoritatea timpului scopul. Cumva, Ticuța trecea de toate. Astfel că atunci când Luiza și Ticuța au intrat în sala de disecție de la subsolul facultății unde trăznea a formol, Ticuța se orientă direct către grupul vesel din fundul încăperii unde în loc să-și împrăștie atlasul pentru a repeta ultimele inserții de mușchi pentru examen, ridică Sinelnicovul și zdrang!

- Au! !
Ea râde cristalin, iar Adam se întoarce contrariat, dar îi trece pe loc.
- Da, mă, alea-s parietalele! Ce dai așa.

Adam o soarbe de la începutul anului. Flirtul, deși la nivel de ciclu primar, îl binedispune grozav. Dacă Ticuța ar fi fost o rigidă nici n-ar fi știut de unde să înceapă cucerirea. Dar Ticuța, cu halatul ei minimal și fusta ei la fel de minimală, ce parcă scăpăra pe dedesubt, cu frizura explozivă, cu buzele roz de mimoză, ar fi putut să-l trăznească cu un femur după ceafă și tot un fior seductiv i-ar fi indus. Adam fusese ironic numit astfel de părinți. Dac-ar fi fost primul om ne-am fi prăpădit ca specie. Se poate chiar afirma cu o oarecare certitudine că maimuțele ar fi evoluat într-o cu totul altă direcție decât Homo Sapiens dacă Adam ar fi fost maimuță. Era urât cu spume. Miop, cocoșat ca un chiorchine, globulos stafilococic în placarde răsfirate pe obraji și frunte, toate acestea conjugate nemilos cu o dantură încălecată. Totuși, îl salva inteligența. Însă nici aceasta pe deplin, căci Adam își realiza drama, așa că făcea tot ce putea ca să compenseze complexul: se îmbrăca îngrijit, chiar cool. Dacă n-ar fi fost acneea aceea care să distragă atenția, ar fi fost chiar o partidă...

- Cum stai? Știi ceva pe azi? întreabă Ticuța.
- M. Merge. Tu?
- Fua... încă-mi vâjâie capul de-aseară. Ai fost în Dunken?
- Mnu. (și afișează un zâmbet fals, cine-ar accepta un dans cu el în Dunken.)
- Era plin de mediciniști! Și n-ai auzit? Luiza și-a găsit pe cineva.
- Ah, da? Un ciudățel ca ea? (iar ironia a ceea ce tocmai spusese îl făcu să dea ochii peste cap, ciudatul despre ciudat). Pe Ticuța o pufni râsul, părul ei blond era un cover-up perfect, căci Ticuța se prinsese demult că o femeie nu trebuie să fie prea ageră, astfel că opri o replica malițioasă în colțul buzelor.

- Mnu, nu era un ciudățel, e-un tip din anul 5. Tu stai pe-acolo, prin cămin, pe lângă ei, nu?
- Da.
- Știi vreun Ștefan?
- Cum arată?
Stând, așa, în cumpăna poveștii, realiză că nu știe cum arată noul colecționar de creieri luizieni. Cum se poate să nu știe, se întreba.
- Nu știu. Doar Ștefan. A cam luat-o pe sus, și zâmbi bucuroasă. De fapt, nu... Stai, cred că nu stă-n cămin. Nu mai știu. Lasă, uită ce-am spus, să nu duci vorba mai departe, da?
El dădu din cap.
- A intrat, pune-ți boneta. Ia femurul ăsta. Deschide la 74. Întreabă din el și din coxal. Știi oasele mâinii?
Ea îl privește disperată.
- Lasă că-ți spun eu.
Și zâmbește.
- O să plătești, știi.

Ticuța încoltește din nou un zâmbet și-l înghite. Ce clișeu, fata frumoasă și tocilarul, rețeta nemuritoare. Ca și misteriosul și fotomodelul borderline schizofrenic. Ștefan și Luiza. Ștefan și iluzia.


***


Luiza coboară zgomotos scările din fața facultății, pas cu pas, cu o cadență intimă cum era tactul acela pe care-l bătea în așteptare. Ștefan a dispărut cu totul în zilele care au urmat, niciun telefon, nicio căutare. A început să fie atentă la frânturi de conversații între colege, să se împrietenească cu studenți din anul 5. Poate razant, poate din întâmplare, ar fi putut să audă numele lui menționat. Dar n-a avut succes. Andreea, colega de palier de la 208, spunea că nu are în serie niciun Ștefan. Trebuia să fie în cealaltă serie. Luiza se întreba dacă nu era inutilă toată zbaterea, nevoia asta de a știi neapărat dacă și-a bătut sau nu joc de ea. Deja știa, de fapt, că așa era. Dar nu accepta, pur și simplu nu accepta. Începuse să asculte System of a Down la căști. Colegele se lălăiau pe Alejandro Sanz, pe Morandi și-alte oribilități cărora începea să nu le mai facă față. S-a îngropat o vreme în bibliotecă, cu gândul subteran că poate acolo va da nas în nas cu el vreodată. Acum, seara, se întorcea tocmai de acolo.

Era frig. Sesiunea se apropia și-o ținea cu un picior în real, cu celălalt picior crea în continuare fantezii. Râdea chiar și ea de ele, le spunea idei delirante, îi spunea Adei cum l-ar îmbrățișa, își făcuse o listă cu ce i-ar spune acum și n-a făcut-o atunci, își făcea perpetue procese de conștiință că n-a fost destul de spontană, de fascinantă, de sclipitoare, că e normal, nu-l merită, a luat ce și-a dorit și a plecat. Își spunea că a epuizat-o într-o noapte, ca pe un pahar de plastic din care bei o singură dată. Și chiar dacă era un pahar de plastic, de ce n-a scris pe el „Ștefan” și să-l pună sus, pe etajeră, să bea din el o noapte, două, o săptămână, două, cât îl ține, cum fac oamenii la chefuri. E ca și cum ajuns în bucătărie ai uitat pe cine-ai sărutat pe balcon, și-ți scrii numele pe ea, să n-o sărute altul. Măcar atât. Pașii ei răzbat în noapte.

Ajunge în stradă, coboară încet către cămine cu nasul în eșarfa verde, privește în pământ cu mâinile adânc înfipte în buzunare, ca un fetus cu picioarele lungi, răsfrânte. În spate un ritm similar îl dubleaza pe al ei. Probabil un alt student, își spune. Se întoarce la cadența ei cu forțate hiatusuri pentru șters nasul. Atunci observă liniștea din spatele ei. Pornind, tactul acela repornește, iar Luiza se întoarce să-l caute:

- Salut! îi spune Ștefan familiar, de parcă se despărțiseră cu o seară înainte.
- Bună! răspunde stupefiată. O uitase, și-acum.. ce coincidență, se gândi.
- Cum să te uit?! Dar hai, să nu vorbim de-astea, mă... Inhib. Tu nu? Discuțiile astea cu sufletul pe masă după un salut... Nu, nu merg.
- Mda, zâmbi ea, greu de digerat... Dar, totuși...

El îi întinde un arcuș. Ea stă un moment, îl ia și îl duce la buze, privindu-l în ochi. El îi aprinde capătul cu o brichetă și flacăra îi luminează chipul. Luiza e din nou cuprinsă de acea fantomă a privirii lui, a gesturilor lui. Vrea să-l creadă. Timpul nu contează când iubești, nu? Ce contează, nu mai contează, e aici, își spune și tremură încet de fericire, cuvintele i se poticnesc, gândul atingerii lui sub topul verde își face loc în fumul acela și derulează filmul cu el de față, e ireal, e ireal, își spune. Realul ei era invadat de ireal. Luiza scutură din cap, pletele i se împrăștie de-a lungul spatelui, o șuvită de-a lungul arcadei stângi, ea înclină capul, el întinde mâna și începe să facă inele din părul ei pe deget. De ce n-am părul mai scurt se trezi gândind Luiza, acum ar fi lângă mine. Și ca și cum ar fi auzit-o, acesta se apropie de ea, de buzele ei și chiar înainte de a o atinge, se oprește. Luiza aruncă țigara și închide ochii, el îi strecoară o palmă rece sub palton, îi cuprinde mijlocul trăgând-o aproape de el, inspiră aerul din fața ochilor ei și o sărută. Ea tăcu apoi mult și lung, ca o prelungire a sărutului până la cămin, și-n tot timpul văzu cum în sărutul acela el pătrunde în ea și rămâne acolo. Îi șoptește cât e de frumoasă, cum strălucește de când a intrat el acolo și și-a făcut cuib în urechea ei dreaptă. De-atunci a știut că-l va purta cu ea peste tot.


***


- va urma -