... cu un suflu fugar, ființa se prăbuși în genunchi. Privea arma uciderii, printre valuri și coerențe fuzionate. Apoi întoarce privirea spre trecut, deschizând fereastra spre o clipă pe care, dacă nu am cunoaște-o mai bine, am denumi-o "zi". Reveria celor trei luni pasagere: roz, cenușiu și verzui. Într-o direcție limitată, cu aceeași traiectorie, cucerind, prin lumini difuze, domurile rătăcite ale unei lumi uitate. Ființa în cauză nu cunoscuse nici un sentiment până acum, ci doar o curiozitate incomensurabilă, o privire dincolo de privire, spre cerul la fel de albastru atât seara, cât și în nopțile ireale de pe Gau Theta. Sau cel puțin așa o numeau Călătorii. El o numea "casă", alură suavă a unui substantiv mai comun decât plantele palide ale unei dimineți roz...
Comunitatea preluase secretele călătoriei spațiale de la vecinii de peste râu, sau "convergenții" cum erau numiți în dialectul stâng-riveran. Aceștia părăsiseră sistemul solar, nu pentru a cuceri vreuna din cele trei luni, nu pentru a se avânta într-un spațiu necunoscut, dar terifiant și incitant, ci doar pentru că li se făcuse lehamite de pescuit, de clonat perpetuu aceeași conștiință (unii ar fi numit-o nemurire, convergenții o denumeau apatheia) și de împărțit un spațiu minuscul cu o rasă de "asceți". Aceștia, neo-convergenții, sau "aleatorii" după denumirea populară, aveau un singur scop: acela de a TRÃI, puțin, rece, incandescent deseori, dar într-o oarecare ordine lăsată de ante-convergenți, părinții ambelor rase care, la fel de plictisiți, mai puțin zei și mai mult aventurieri, părăsiseră galaxia înseși pentru spații alternative.
Aleatorii, sau băștinașii unui mal riveran ultra-cunoscut, nu doreau decât pacea, în sensul cât mai universal cu putință.
Cunoscuseră o era de violență, dar numai sub aspect înregistrat: erau deseori speriați de ultimul ante-convergent, prin filme și videoclipuri preluate dintr-o lume îndepărtată, haotică, mai barbară decât regnul anti-convergenților care fuseseră eutanasiați și lăsați să dispară ca specie cu eoni înainte. Actul nu era cunoscut drept violent în sine, ci drept: dispăruse singura risipă de energie din universul convergent. Alternativa era demonstrabilă logic: război - distrugere inerentă, migrații spre cele trei luni - distrugeri inerente, migrații spre alte sisteme solare - distrugeri inerente, până nu mai exista picătură de materie neinfestată cu virusul violenței...
Urmase calea căutării interioare, căutare milenară care dezvăluise misterul apariției, evoluției și ascensiunii convergenților, de ambele sensuri. Unii îmbrățișaseră spațiul ca gol interior, alții plinătatea unei planete vii, nemuritoare, dar era aceeași descoperire interioară, acel dispreț pentru material, conducere, ambiție, aversiune față de ascensiunea celuilalt. Ar fi urmat aceleași etape...
Venirea Călătorilor vestise schimbarea. Aflaseră o altă cunoaștere: directă, reală, mai violentă decât înregistrările străvechi. Se aflau față în față cu o ființă încrâncenată, avidă după picătura de materie sub formă de energie, dar încă neinfestată de suprema anihilare spirituală. La început venise cunoașterea subtilă, curioasă, de ambele părți. Cercetări timide, copilărești, inocente, dar de o răutare ascunsă, care nu prevestea decât aripi de indolență, gelozie unidirecționată și superioritate adiacentă...
Apoi urmaseră convertirile. "Ca să conviețuim, trebuie să împărțim aceeași credință". Neo-convergenții înțeleseră. Unii s-au convertit, unii au rămas inerți și apatici, dar nu bănuiau forța care zăcea în ei, în ceilalți. Convergenții plecaseră, dar lăsaseră o tehnologie la care Călătorii nici măcar nu visau. O parte au distrus-o, cealaltă au oferit-o ca ofrandă de pace pentru nou-veniți. Extaz. Rumoare. "Barbarii dețin arme incredibile. Suprimarea e mai sigură, sunt dușmanii noștri pentru că ne-au ascuns asta. Oare băștinașii pot fi uciși cu propriile arme?".
Apoi urmaseră vânătorile. Călătorii înțeleseră greșit natura localului, natura specificului recurent. Iar forța distrugerii era de neînchipuit: nimic nu scăpase de furia de neînțeles a Călătorilor. Iar acest fapt tăiase orice legătură de comunicare: "..nefiresc, subtil, credința în zeii lor nefericiți și la fel de frustrați le aduse pieirea băștinașilor", urlau buletinele de știri. Convergenții erau dușmanii pentru că.. pentru că nu înțeleseseră, nu acceptaseră dominația clară a Călătorilor. Ei erau speranța, lumina dinspre galaxia răsăriteană. Restul era cenușa dorințelor neîmplinite...
La sfârșit, distrugerea ultimului cuib de rezistență. De fapt, anihilarea ultimei comunități pașnice de meditatori și asceți. Un ultim commando înfricoșător în care noua putere activase resurse colosale: planeta va fi a lor, sistemul le va aparține, galaxia nu mai reprezenta nici o fărâmă de rezistență, iar noile arme îi vor face invincibili pe Călători, apocaliptici, divinități. La sfârșitul unei zile în care luna cenușie îmbrățișa astrul verzui, ultimul neo-convergent zăcea în genunchi, lovit, zdrobit, eviscerat, mutilat, dar nu cucerit. Privirea sa nu spunea nimic generalului învingător. Nici măcar tristețe sau durere. Seninătate și o mină ironică, puțin cinică după opinia guvernatorului planetei care venise de puțin timp să asiste la zdrobirea inamicului.
"Aceștia au fost dușmanii voștri înverșunați, generale? Parcă sunt niște copii de grădiniță. Inocenți, prea puri. Cum s-au apărat?"
Soldații se ascundeau, generalul se bâlbâia. Guvernatorului nu-i păsa. Fusese un vag puseu de compasiune. Totul se încheiase.
"Ucide-l. Distrugeți orice urmă de civilizație. Noi am fost primii aici, noi suntem zeii acestui pământ. Să vină coloniștii"...
Neo-convergentul privește arma uciderii, printre valuri și coerențe fuzionate. Apoi începuse percepția, latentă, a umbrele celor uciși sau dispăruți, în jurul lui, dincolo de colină fumegândă, urcând scările cenușii, verzui și roz spre lunile omonime, îmbrățișându-l, îmbărbătându-l, făcându-i cunoscută întoarcerea bătrânilor ante-convergenți, chiar și cea a rebelilor convergenți. "Aceasta este violența? Aceste reverberații carnale, furibunde reprezintă violență pură, reverie inversă a valorilor noastre? Oh, dar o cunoaștem prea bine". Un fior, un clinchet subtil, neo-neo convergent se strecură tăcut printre firele de vegetație, printre umbrele tăcute, dat ucigașe, printre acorduri de chitară ale soldatului singuratic, dar criminal până în ultima moleculă de sânge...Era fiorul instinctual pe care convergenții nu-l cunoscuseră cu adevărat, dar îl văzuseră în filmele nefericite ale Călătorilor, îl simțiseră în fiecare fibră organică. Iar convergenții învățau repede.
"Spune, târâtură extraterestră, nu mai ai sfaturi umile să ne dai?" Motto-ul care va răspândi moarte și dureri de la un capăt la altul al Universului cunoscut. Generalul murise fulgerat înainte să realizeze ce se întâmplase. Soldații și primele colonii de Călători avuseseră aceeași soartă în primele secunde de existență reală. Era un tsunami de neoprit, iar digurile fuseseră ridicate și distruse definitiv chiar de victime. Trezirea Bestiei, a instinctului pur, pornise un genocid rememorat de barzii celor Zece Mii de Galaxii. Uscăciune, vid, moarte, cenușiu, reverberații printre miriade de stele nepăsătoare. Doar cele două luni rămaseră singurele relicve pline de viață ale unui Univers care intra într-un colaps cunoscut doar la crearea sa: haos și nemilos. Doi ochi, unul roz și unul verde, priveau fără milă Jihadul pustiitor răvășind galaxii peste galaxii până într-o clipă nefastă în care un glob albăstrui, singuratic, singura redută rămasă în picioare fusese acoperită de norul furiei finale. Apoi totul deveni ceață și instinct pur. Furia deveni legendă. Legenda deveni mit. Iar Universul suspină de trei ori și o luă de la capăt...