agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-07-21 | [This text should be read in romana] | Nu mai e timp de poem. E timp pentru iubit părinții. Dau atâția cu ir peste piele, priviri. Irul sănătății coboară din cer sub aspectul lucirii chipului. Cu timp și fără timp se pansează și se unge sufletul. Ne-oblojim rănile. Rana mămăiței Dica vine de undeva, trece pe toată partea stângă a corpului. Mamaia e un pod, cu picioarele aproape înțepenite. Atunci când e ridicat din spate de brațe, precum ecluza, tremură și se vaită că-l doare… mijlocul și pilonii. Are spatele învinețit acolo, în dreptul inimii. A slăbit. A ruginit, de-i curge o apă tot mai întunecată, o viitură a Dunării lângă întregul corp ce-a fost el, la Aidemir, Almalău, Băneasa, Lipnița, Ostrov. Fiind până în vara lui 2010 supraponderală, a ajuns acum, peste un an de pătimire trupească o sfântă plutind. Ochii mari, mă scrutează decolorați: din foarte negri albiți, albăstriți, înverziți. Alteori nu mă văd, trec dincolo de mine. Îmi dau seama că nu i-a rămas altceva decât conștiința rușinii. O viață a muncit și îngrijit pe copii, dar și pe alte rude, pe soțul Niculae, i-a vegheat și pe nepoți. Numai soră-mea Nicoleta, vărul Adrian și eu, Dragoș, n-am fost crescuți multe luni ori mai mulți ani de mamaie Dica. În rest, frate-miu Emil, gemenele Simona și Aura, verișoarele Anca și Cristina, vărul Mihăiță au fost mereu ținuți în brațe, spălați, hrăniți, educați și-odihniți cu scenete ori povești năstrușnice de marea povestitoare Dica, de bunica și mama universală. Iar acum este prima vară din viață pentru buna Dica în care nici fiicele sale Didina și Domnica, nici maică-mea Salomeea-Maria, nora cea mai mare, nu-i mai înțeleg voia, mofturile, gesturile. Mamaia se plânge că vede lustra cum se rotește. I se pare acolo că vede niște coarne. Pot fi ale căpriorilor uciși de bunicul. Pot și amenințările păcatelor. În spatele lustrei cu trei brațe e într-adevăr o umbră. Între brațele lustrei din dormitorul său sunt trei săgeți de fier în mănunchi. I se par primejdioase. O asigur că nici la vreun cutremur lustra n-ar cădea, fiind bine fixată în tavan. Nu ascultă. Schimb vorba. Astăzi nu mi-a recunoscut soția. Am venit la mare. Duminica trecută se bucurase c-o văzuse. Acum a uitat complet. Se uita intrigată la ea. A întrebat dacă nu-i cumva Nicoleta sau Emil… Vrea s-o spele, s-o ia în brațe pe Sara Casandra, însă se scuză că nu poate c-un singur braț. Am spălat-o pe față, pe mâna nevătămată, pe picioare cu șervețele umede. S-a bucurat. Unghiile îi sunt destul de subțiri. Le-a dat soră-mii, puțin și fratelui meu și mai întâi lui taică-miu Jan forma picioarelor, a mâinilor, buzele, bărbia, ochii, sprâncenele, părul negru, culoarea mai smeadă a pielii. Acum iat-o pe mamaia noastră: un imobil cu bulină galbenă, pe care se va citi în curând și demolarea. Are o grămadă întreagă de istorii pe care nu a apucat să mi le mai spună. Iar acum, dacă am adus aparat de filmat, nu mai vrea să le deruleze în fața unui ochi negru, încadrat în argintiu metalizat. Mamaia Dica are glasul schimbat. Alunecă în neant vocea spartă, nu mai este acea lină și totodată puternică rostire… Lumea văzută de ea a plecat puțin câte puțin, om la braț cu alt om, în tărâmul alăturat, pe unde mămăița se plimbă cu Niculae al ei noapte de noapte, zi de zi. O cheamă bunicul mort, o strigă îndrăgostit: - Dico! Dico! Hai, măi, fată (sau femeie), ce nu mai vii?! - Ce-i, Niculae ? N-am terminat de gătit. Acest cuvânt poate avea trei sensuri: aranjarea părului și a feței, facerea mâncării sau aranjarea lucrurilor pentru ultima călătorie. - Dico, mai stai, nu te grăbi să vii. Eu o să trec în fiecare zori să te iau. Te poți sui oricând în căruța aceasta împodobită de nuntă, sau în sania ușoară ca fulgii pe-ngheț! - Vreau, Niculae, să vin, dar nu pot să ies. Nu pot să deschid. Aș vrea să mă ajuți, că părinții m-au închis aici. Este și Jan, Sally, nu știu de ce nu mă lasă deloc să vin pân’ la tine, chiar acum. Aș vrea să trec de soarele acesta cu trei coarne. Dar mă țintuiește chiar în pragul porții. Așa vorbește bunica Constantina. Așa o aud eu, deși nu mi-a mărturisit exact în ce fel sună pentru ea cântecul raiului, în serenada lui tataie Nicolae, afon. Poate sună mai promițător ca viața. A trăi nu-i o scofală, a visa viața eternă aici în lumea întinerită, e o dovadă pentru toți că n-am murit încă la suflete, că mai sunt veghetori, chiar dacă ei se ascund și sub formele lipsei de cunoștință, ale plăgilor ireversibile, ale amneziilor temporale ori permanente. Mamaie Dica e un om devenit mare, cu alură de sfântă Teodoră din Carpați, de la Sihla. Are părul crescut în voie. Prefera să nu mai aibă coadă încă de la maturitatea târzie. Iar părul scurtat, ras de pe ceafă, se prelungește ascetic în prezent, cu lațele uneori nepieptănate de către fiice și noră. Cămășile mămăiței sunt albe, picioarele s-au topit, se conturează ca săbiile fără teci, pe-un așternut nicidecum regal sau princiar. Fața Dicăi e ascuțită, bărbia și pomeții prelungi, dar se vede că pieptul, brațul drept, piciorul drept, abdomenul, mijlocul s-au obișnuit cu noul stil înjumătățit de-a trăi. Televizor nu are în cameră, pentru că nu l-ar vedea de la trei metri, nu l-ar auzi, decât dacă spicherii i-ar zice știri la urechea dreaptă, la doi-trei centimetri depărtare de timpan, iar dansatorii i-ar juca populară pe burtă. Nu aude altceva decât greaua curgere a verii, pe care o confundă și cu iarna, când ne spune despre cea de-a treia sa strănepoată, cu ochii albaștri precum cei ai mamei ei, Tudora: - Are picioarele reci. Puneți-i șosetuțe Sarei! Ah, nu poate mamaie nici să-i mai facă șosete. Ce-ar vrea mamaie s-o țină în brațe, s-o spele! Voi n-o spălați? Să nu răcească!... - E plină vară, bre! Cum să poarte șosete acum?! Așa o dojenește fiul său cel mai mare, Jenică. Tata e nedumerit, o cam ceartă pe Dica, pentru că-i maică-sa. Nu-i convine deloc atunci când vorbele ei n-au logică. Îl doare că nu mai gândește ca acum un an, brici. În sufletele celor cinci fii ai Dicăi, toți între șaizeci și șaptezeci de ani – câți va împlini primul taică-miu Jan, pe șase septembrie 2011, în mai puțin de două luni – a apărut nedumerirea apropierii morții mamei lor. Ea, bunică-mea Dica, a citit aproape toate volumele din "Ne vorbește părintele...". De vreo două-trei ori la rând a stat cu ochelarii pe nas, de-acum peste zece ani și i-a citit drept în ochi pe preacuvioșii duhovnici ai României Ilie Cleopa, Teofil Părăian și Arsenie Papcioc. Eu și frate-miu îi cumpăram și-i dăruiam mereu câte o carte, bineînțeles religioasă, ortodoxă. Iar ea învățase să citească de dimineața până seara, de la șaptezeci și ceva de ani, prin anii de sfârșit al mileniului ’90. Aș vrea că măcar noi, românii să mai avem odată șansa de-a repara ce s-a greșit atunci. Ori să refacem podul primului deceniu al mileniului al treilea, ce tocmai s-a finalizat, însă trebuie dărâmat și făcut altul!... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy