Să fie ceva vreme. Au dus-o împreună până aproape de prăpastie. Suflete întunecate. Vagi urme de soare ca un ou spart în tigaie.
Au început să se judece. Mai întâi unul pe altul. Răstit, umilitor, fără un dram de omenie. Mai apoi, cu judecător, că ei nu mai erau în stare să judece.
Ce-ai făcut, ce-ai dres, cum ai ajuns în felul ăsta? Cum să spui unui străin ce a fost în sufletul tău?! Nu știu domn’e, am uitat. Că n-am mai vrut să țin minte. Păi cum înjura, cum mă bătea de sfârâia carnea pe mine, cum căuta gâlceava cu noaptea în cap, ce mai, parcă eram înjugați la viață, unul hăis și unul cea... Cum să spun eu despre toate astea?! Cum mai dezgropa morții!... mai ales la băutură. Și eu trebuia să rabd, să tac, să înghit până se potolea din senin. Zi, mă, și tu ceva! Zi ceva împotrivă. Să terminăm odată! Păi ce să zic?! M-am săturat de zis. Acum tac. Mi-a pierit chefu’. De zic, oricum nu mă crede nimeni. Tu ai făcut ce-ai vrut tu. Nu mi-ai cerut părerea. Acu’ de ce întrebi? Ce-ți veni?!
Pe urmă, omul cu înțelepciunea dădea un verdict. Că trebuia. Și cum nici el nu știa ce vină să le găsească, își tot punea ochelarii pe nas, se uita când în niște hârtii, când la fiecare dintre ei, dădea din cap fără explicație, smulgea ochelarii, îi lăsa pe codul civil, își freca nasul, bea o gură dintr-un pahar în care tocmai lichidul vieții părea că trage niște concluzii pripite din gura omului, îi punea din nou pe nas după ce îi aburea bine cu suflu puternic, izobar și întârziat, îi ștergea lenevos cu dosul unei raze piezișe, apoi, din nou îi privea pe cei doi, conclusiv. Nu există niciun motiv de despărțire. Mergeți acasă!
Ce vorbă era asta?! Dar ei nu se mai aveau, nu se mai îngăduiau. Ofta ea, ofta el, casa era plină de un aer ofticat.
Se trăgeau fiecare pe lângă câte un laptop, pe lângă câte-o adresă, pe lângă câte-un virtual și ce vorbeau ei acolo Dumnezeu știe, că timpul trecea mut și slut. Între ei se lăsase distanță de sute de ferestre. Linkul lor nu mai era unul extravertit. Se pierduse.
Se întâlneau ocazional la masă, la un ceai verde și-o amintire neplăcută. Era riscant să se ciocnească umăr în umăr. Între amnar și cremene, o steluță de foc putea să inflameze întreaga atmosferă. De atâtea frământări, spațiul devenise spiraliform, contorsionat, găurit. Bucăți din el păreau a fi două încăperi separate printr-un coridor întunecat. Tip tunel de cârtiță. Și cam atât. Cuvintele erau date afară din casă. Ca niște animale bolnave de rabie.
În fine. Nu se mai agreau deloc. Mințile lor întortocheate emiteau aceleași impulsuri neuronale: „Nu există niciun motiv de despărțire. Mergeți acasă!... Nu există niciun motiv de despărțire. Mergeți acasă!... acasăăă... acasăăăăă”.
Acasă înseamnă întotdeauna un om. Cu brațele deschise și pereții calzi. Nebunește de primitori.
Acasă e frig. Acasă e gol. Acasă e plecat de-acasă.
Acasă nu mai există.

(28 ian. 2013)