agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2194 .



Concediu la munte - V
prose [ ]
Cetățile Ponorului
Compilation: texte umoristice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [pieijdi ]

2013-04-05  | [This text should be read in romana]    | 



Lumina dimineții dă buzna prin perdeaua, pleoapele și odihna noastră. Lansăm Power-on self test-ul, exact ca la calculator. Suntem tot la munte, în concediu. Instinctiv, creierul încearcă să ne readucă în starea de somnolență. Intră însă în conflict cu vezica, un organ isteric cu puternică autonomie regională. Dau să mă ridic din pat și mușchii protestează ca la miting electoral, iar capul meu și-a dublat masa în timpul nopții. Soția nu pare mult mai în formă, și-a ridicat un picior și-și privește fascinată zgârieturile căpătate ieri prin desișuri.
- Fii atent, Cassiopeia...
Ne ridicăm în picioare și facem câțiva pași ca niște fachiri în clasa pregătitoare. Comunicarea lasă mult de dorit, deși producem o grămadă de sunete. Ajungem la baia de pe coridor care este bineînțeles ocupată. O baie cu duș care funcționează și are apă caldă, lucru rar și nobil în Padiș, cabanierii vor nega asta, dar adevărul l-ați auzit de la mine. Animalul dinăuntru s-a eternizat la duș de unde ne întreține cu acordurile unei arii celebre: "Nessun dorma", Turandot. Cu siguranță s-a cazat de curând și nu a apucat să facă o tură. La al treilea "Vincerooo!" combinat cu triluri de gargară, îi bat cu pumnul în ușă ca să-l conștientizez de existența noastră tot mai precară. Aria încetează și după 20 de minute nemernicul eliberează tărâmul făgăduinței, zâmbindu-ne cu atâta satisfacție de parcă îl așteptam pentru autografe.
Ceva mai ușurați ne întoarcem în cameră unde picăm ca brazii retezați de drujbă, ne tragem păturile peste cap și ne angajăm conștiincios la salivatul pernelor în dotare.
Și de această dată ne trezește craiul munților și cel mai grijuliu companion cu care ne puteam alege, Csongor.
- Deșteptarea adormiților! Astăzi facem Cetățile Ponorului. Plecarea de la cortul lui Mitruț, în 25 de minute. Aduceți frontale și haine. Nu uitați...
-...că taaci!! (vine și răspunsul firesc al Pușei)
Ascult pașii îndepărtându-se odată cu tihna mea. E adevărat că mi-e somn și mă simt ca după o nuntă supărată, dar Dumnezeule mare, Cetățile Ponorului?! Nestemata Padișului, prăpastie de o sută de metri, intrare de 70, galerie de 2 kilometri și un torent scăpat de la ospiciu spumegând printre stânci?! Anul trecut nu mi-a fost dat să mă bucur. Cu toții ne-am socotit să o lăsăm pe ultima zi, ca pe o încununare spectaculoasă a concediului și bineînțeles că ultima zi ne-a încununat cu o ploaie ca la muson. Am suspinat și lăcrimat ore în șir, ca în filmele liceenilor dinainte de revoluție, cu o carte poștală în mână având intrarea peșterii ca subiect principal.
Acum s-a ivit o nouă ocazie, dar cum să procedez? Dacă mă ridic și o trezesc, e problemă, dacă plec fără să o trezesc, e divorț. Dacă din întâmplare se trezește în următoarea jumătate de oră va dori cu siguranță, după agonia de ieri, să facem un traseu ușor. Sau poate, cine știe, va dori să ne prăjim la soare, slăbiciunea mea, sau să ne plimbăm romantic prin poienițe, să culegem floricele, afine și frăguțe târzii, o nebunie! Și ăștia între timp traversează peștera...La fiecare imagine mă răsucesc cu un pi/2 în pat. Cam pe la al șaptelea pi aud o voce înfundată:
- Du-te odată, omule!
E oare intervenția divină? Îmi mușc buzele să fiu sigur.
- Ai spus ceva, iubire?
Urmează un oftat lung și vălurit, cu accent puternic la final.
- OoooOf! Nu vezi că mi-e somn? Du-te în nevoi și lasă-mă să dorm.
- Dar ce-ai să faci toată ziua?
- AM...SÃ...DORM!
De mic am fost precoce așa că nu mai insist. Într-un sfert de oră sunt îmbrăcat, cu rucsacul pregătit. Frontală am, apă am, trening am, febră musculară... cât încape. Apuc un sandwich din pachetul de acum trei zile și îl devorez. E încă bun, ba chiar a căpătat o savoare specială, franțuzească aș spune, poate de la telemea. La plecare nu mă lasă inima să nu o trezesc, să o sărut pe obrăjor și să o asigur că apreciez sacrificiul pe care-l face pentru mine și cât de rău mă simt că o las singură. Își ridică ochii întredeschiși spre tavan.
- Doamne...Doamne!...
Eu sunt deja la ușă.
- Pa micu’! Am să-ți aduc o pietricică frumoasă.
Îmi aruncă o cutie. Deșteaptă soție, a știut că n-am în ce pune pietricica.
Scara de la etaj la parter (sau invers) se dovedește o provocare cruntă pentru cataligele mele. La fiecare treaptă scot un "u-u" de cimpanzeu în călduri. Pe la jumătate dau de tenorul de la duș care îmi face cu ochiul și începe să-mi cânte:
- Uuhăi baaaade, păi uhăi bade, uhăi mă... Bună dimineața! Vă place folclorul?
- Mă prăpădesc.
Afară, câinele-Leu mă latră în dușmănie, apoi se freacă de mine și îmi dă câțiva tovarăși de drumeție. Întind pasul spre cortul lui Mitruț unde credeam că mai găsesc doi, dar, surpriză, dau de patru. De fapt avem în plus două tovarășe, o brunetă în roz și o blondă în alb care tocmai vine de la râu unde a spălat niște vase. Mitruț face ceremonios prezentările:
- Ãsta-i Mihai! Un tip fin și minunat, păcat de caracter.
- Corina, îmi pare bine! (zice bruneta întinzând mâna)
- Dana, sunt udă. (blonda)
Poftim?!... Ah, se referă la mână și la vasele spălate. Totul e bine, sunt normale.
- Mihai.
Sigur că le uit numele în secunda următoare, eu fiind ca de obicei foarte atent să nu mi-l greșesc pe al meu. Aflu de la Mitruț că ambele sunt studente la București, la Științe Politice, și în prezent sunt în mare căutare de munte, aventură și trasee.
- Traseiste. (râde Mitruț) Și de o vârstă cu fiică-mea cea mică, foarte frumos.
Au venit de-abia aseară, și-au pus cortul lângă Mitruț și s-au bucurat de liniște până le-a venit vecinul plin de voie bună, combinată cu bere, și le-a întreținut cea mai mare parte din noapte cu ample descrieri ale frumuseților montane.
- Așa că astăzi trebuie neapărat să ne duceți și pe noi. Unde spuneați că mergem?
Csongor își flutură coama în briza dimineții, privind spre Măgura, apoi spre Biserica Moțului.
- Ați mai vizitat peșteri?
- Încă nu, zice bruneta. Dar ne dorim foarte mult și nu poate fi greu, așa-i? Noi suntem în formă, mergem la sală și de două ori pe săptămână.
Mitruț tranșează problema.
- Astăzi veți vizita Cetățile Ponorului, o peșteră splendidă. N-aveți grijă de nimic, eu vă duc. Vă trebuie bocanci, o haină groasă și lanterne. Aveți?
- Avem, avem. Dar în săndăluțe nu se poate?
- Se poate, cum să nu... Dacă vreți să rămâneți la cort! Puneți-vă adidașii! Și mai repede că e târziu și la 5 vreau să mănânc o ciorbă la Panzio.
...uitându-se urât la mine:
- O ciorbă de burtă. Cu ardei murați. Din aia grețoasă, înțelegi?
- Parțial, parțial...
- Haidați!!
Mi-e milă de bietele inconștiente care se lasă pe mâna noastră, dar la urma urmei ce mai pot face? N-am reacționat la timp. Mă consolez cu gândul că de rătăcit n-avem cum, pe tot al doilea copac este un marcaj spre peșteră. Va fi cumva. Dar parcă tot mi se strânge inima când le aud mulțumindu-ne că le-am luat și pe ele. Vezi într-una la televizor, și totuși nu poți crede cât de inconștienți sunt bucureștenii la munte. Am rămas mult timp în urma grupului, torturat de dureri musculare, stomacale - poate de la sandwich, și de mustrări de conștiință.
Lăsăm în urmă corturile împreună cu semnul "Campare interzisă" și ne îndreptăm spre sud, pe un drum lin și foarte umblat de vaci și turiști. Ambele specii lasă tot ce au mai bun în urmă, așadar călcăm cu grijă și cu ochii-n patru. În curând scăpăm de terenul minat, intrăm în pădure și începem un coborâș zis Brădețeanul. E răcoare în pădure și dacă nu m-ar durea mușchii ar fi chiar plăcut. De asemenea ar putea fi și odihnitor să asculți vântul printre copaci și ciripitul păsărilor, dar bucureștencele noastre se ocupă serios de ambianța sonoră, una strigând la telefon, alta comentând fiecare molid, floare și piatră. Un fluture alb le face să se minuneze teribil, apoi dau de o omidă verde și păroasă, i-au făcut cu Smartphone-ul vreo 30 de poze, mă tem că dacă le postează pe net, National Geographic închide șandramaua. Eu am văzut la un moment dat o șopârlă, dar nu le-am arătat-o, cred că ar fi leșinat amândouă și trebuiau transportate înapoi.
Ajungem în Poiana Ponor, recunoscută ca cea mai frumoasă poiană din Padiș. La poalele unor stânci uriașe se află un izbuc cu apă extrem de rece și plină de calcar. Apa șerpuiește elegant pe lângă bolovanii acoperiți de mușchi verde, apoi pe lângă potecă și după ce se mai codește o vreme dispare în câteva ponoare, de unde și numele poieniței. Unde apare din nou la suprafață? Chiar în peștera Cetățile Ponorului, în consecință lucrurile se leagă și capătă sens.
Toată lumea admiră natura și se bucură, numai eu fac grup separat din două motive. Primul ar fi că am foarte mulți mușchi, nu dezvoltați, dar cu siguranță mulți, și toți mă dor. Al doilea, mai subtil, este că simt intens lipsa partenerei. Cum să mă bucur eu de toate frumusețile pe când Pușa stă lângă cabană de una singură? N-am eu așa inimă. În plus, am de multă vreme convingerea că e dotată cu senzori speciali cu care-mi recepționează de la distanță starea de bine. Odată când eram în Viena, am râs de un artist al străzii și imediat m-a sunat: "Alo! Ce faci? Ah, nimic, mă gândeam la tine, oare cu ce-ți mai pierzi vremea. Ești bine? Ce-i cu vocea asta? Ai ceva ce nu vrei să-mi spui? Te rog să fii sincer, merit măcar atâta lucru... Poftim?" 40 de minute pe roaming! Așa că stau solemn mai la o parte contemplându-mi bocancii. Apoi cer de la Csongor niște hârtie și mă duc să stau în pădure.
M-am întors mult mai optimist să-mi caut tovarășii de drumeție. Domnișoarele se răcoreau la izbuc stropindu-se reciproc cu apă, Mitruț și Csongor se țineau la distanță, oameni responsabili, cu familii. Până la urmă căprioarele s-au miluit de noi și ne-am reluat plimbarea. Nu peste mult timp am dat de urcuș. Aici parcă ceva din ciripitul fetelor a mai scăzut, dar n-a fost un urcuș îndelungat, doar atât cât să ieșim din poiană și să ajungem la drumul care vine de la Glăvoi - tabăra oficială de corturi zisă și "La grajduri". În mod surprinzător porecla nu vine de la turiști, acum 30-40 de ani chiar existau în zonă grajduri pentru cai. Mitruț zice că le-a văzut în tinerețe, cu cuie de 20 cm bătute din interior spre exterior ca să descurajeze animalele sălbatice. Și cică tot se mai vedeau urme de gheare de urs.
- Dar sunt urși pe aici? (întreabă blonda foarte contrariată)
- Aici nu. Dăm peste ei în jumătate de oră. (încearcă Csongor un spirit de glumă)
Nu-i prea iese, el în general nu are veleități umoristice, le spune așa de serios că toată lumea îl crede. Odată la o terasă m-a făcut să caut toaleta la o casă vecină, am bătut la ușă, mi-a deschis o bătrânică pe care am întrebat-o unde ține wc-ul. M-a făcut tâmpit.
Căprioarele s-au oprit acum în drum și nu mai vor să intre în pădure, le-a venit ideea năstrușnică de-a se întoarce la cort. Le asigurăm toți trei că situația nu este chiar atât de gravă. Urșii din Apuseni sunt bine educați, nu ca haimanalele alea brașovene. Ai noștri, beneficiind de apropierea cu occidentul, nu caută prin gunoaie, se țin la distanță de traseele marcate și în general se dau în vânt după turiști. Când și când mai fac o vizită pe la stână, dar asta doar pentru tradiție și prestigiu în comunitate.
Până la urmă le convingem, mai ales că până le-am explicat cum stă treaba, au trecut pe lângă noi trei grupuri de turiști, dintre care unul format dintr-o clasă primară și trei învățătoare. Așadar intrăm în pădure și începem coborârea. Panta devine tot mai abruptă, poteca încalecă rădăcinile brazilor și face salturi de jumătate de metru la tot pasul. Grupul începe să semene cu o trupă comando, înaintăm silențioși, concentrați și aplecați. Asta deoarece din când în când dobitocul dinainte se ține de o creangă pe care o eliberează brusc în fața celui din spate. Spre cinstea mea pot spune că am fost suficient de atent cât să nu iau nici o creangă în față. De cei din spatele meu nu răspund. După o curbă, pădurea se deschide și ne dezvăluie un peisaj conceput dinadins ca să ne taie respirația. Un grohotiș cum scrie la carte, presărat cu lanțuri și scări metalice menite să ne încetinească rostogolirea. De regulă aici dai de trei grobieni care se hăhăie, țopăie și din greșeală provoacă alunecări de pietre. Cei din vale strigă la ei, cei trei strigă înapoi și atmosfera e cum nu se poate mai civilizată. Ne lansăm în coborârea pe lanțuri știind că în orice clipă un idiot ne poate arunca un bolovan în cap. Mitruț și-a scos mănușile speciale, fără degete, cu care se agață de lanțuri ca o maimuță experimentată. Csongor preferă să coboare pe picioare, fără nici un ajutor, proprietățile sale elfice îl ajută să pășească fără probleme pe orice pantă. Fetele se ghemuiesc una în alta, au uitat de poze, nu scot un sunet și rotesc în jur niște ochi holbați ca puii rătăciți în căutarea mamei. Din păcate, e fiecare pentru el, camaraderia ține cât poteca, cei de sus se rostogolesc peste cei din vale, așa că dă-i, dă-i, dă-i, ce faci?, înainte!
Cel mai captivant este lanțul care trebuie luat între picioare, nu văd unde calc așa că-mi alunecă bocancii și încep să pedalez ca un păianjen disperat pe propriul fir. Csongor, de la câțiva metri depărtare, îmi dă calme și prețioase indicații.
- Trebuie să te îndepărtezi de stâncă apăsând-o cu tălpile. Așa creezi presiune și ai stabilitate.
Eu nu-i răspund pentru că sunt ocupat cu pedalatul și aterizatul în fund.
În fine, scăpăm de lanțuri și ajungem la marele portal. Nici o catedrală nu m-a impresionat ca această intrare în lumea subterană. Privind-o stăruitor, îmi amintesc vorbele unui bun actor și maestru în mimă: "Ce este omul fără credință?". Încerc să spun în gând un "Înger, îngerașul meu..." și nu-mi pot lua ochii de la bezna dinăuntru. Pe lângă mine trec câțiva copii chiuind. Copiii au uneori talentul să indispună pe toți cei din jur, prin simpla apariție. Îmi trag haina de trening pe mine și-mi fixez frontala pe cap. Fetele scot și ele lanternele sub forma a două pixuri, roz și verde, cu led în capăt. Privind la fețele noastre ne întreabă nevinovate:
- Ce-i? Nu sunt bune?
Noroc cu Csongor care are întotdeauna două frontale de rezervă, a umblat mult pe munte, săracul. Așadar ne echipăm cu lămpașele pe frunte și trupa de licurici se avântă înainte. Brusc, Mitruț dispare pe sub un bolovan. Imediat se aude o înjurătură. Urmează Csongor care doar pufăie revoltat. Dispar și fetele care dau glas unor onomatopee dezgustate. Ce naiba se întâmplă? Mă iau după ei și dau de un tunel natural nu mai mare de jumătate de metru în diametru prin care trebuie să trec. Îmi iau avânt cu picioarele înainte și mă dau ca pe tobogan. Imediat simt un miros specific care mă răscolește profund. Pe partea cealaltă Mitruț mă privește așa de urât de parcă eu aș fi vinovatul.
- Asta numai un nesimțit a făcut-o! A știut pe unde trece toată lumea. Nu m-am murdărit pe spate?
Ne inspectăm cu toții și nu observăm urme vizibile.
- Pesemne l-au șters alții înaintea noastră.
Văd în expresia domnișoarelor că aventura și-a pierdut mult din farmecul inițial.
Începem traversarea peșterii. La lumina frontalelor apa strălucește în cascade miniaturale, bazine, scocuri și vârtejuri. Mitruț începe să se laude:
- Frontala mea bate la 25 de metri, ce zici Csongor?
- Cred că a mea între 30 și 40.
Nu mă pot abține.
- Ia uitați-vă în sus. Vedeți ce lumină dă a mea?
Privesc toți patru la o mică spărtură în acoperișul peșterii prin care se vede albastrul strălucitor al cerului și doi brazi. Fetele se uită iritate la mine, umorul meu este ca de obicei mult prea subtil.
Apa ne fascinează la fiecare pas, dar în același timp ne face traversarea un infern. La fiecare pas trebuie să sărim de pe o piatră pe alta, unde nu putem rămâne mai mult de o fracțiune de secundă pentru că ne dezechilibrăm sau vine celălalt din spate. Mă panichez în așa hal la un atac viguros din partea blondei încât mă hotărăsc să rămân în spate, ariergardă până la ieșirea din peșteră. Mitruț e vârful, lancea de atac, ogarul care miroase calea cea bună. Csongor se ocupă de mentoratul căprioarelor și de făcut poze cu blitz, mai ales mie și mai ales când încerc, bătând zdravăn din aripi, să-mi recapăt echilibrul. Înaintăm cu poticnelile de rigoare până pe la jumătatea traversării unde trupa înțepenește complet. Fetele s-au urcat pe un bolovan cât un tractor și se uită ca hipnotizate la un metru în față, la alt bolovan cam de aceleași dimensiuni pe care trebuie să ajungă. Între cei doi bolovani este mult aer, iar la baza lor este multă apă, iritată cum n-am văzut-o în toată peștera. Iubitoarele de aventură se țin de mână și nu se clintesc. Senin, Csongor a venit lângă ele și le explică tehnica de traversare. Vrea ca fiecare să se lase în lateral, să întindă un picior până pe bolovanul opus și apoi printr-un balans elegant să ajungă pe partea cealaltă. Singura problemă, cred eu, este lungimea picioarelor, fetele nu sunt nici fotomodele, nici berze, așa că tehnica lui îmi pare sincer, extrem de optimistă. Sau perfidă. Ele oricum nici nu-l ascultă, ci doar se leagănă ușor, cu gurile căscate, zombificate complet de imaginea torentului. Impas total! Aud atunci vocea puternică a lui Mitruț care stă la 10 metri în fața grupului nostru, cu brațele încrucișate la piept.
- Mihai, tu ești mult în spate. Hai prin lateral lângă ele, la baza bolovanilor și întinde-le o mână ca să prindă curaj. Este singura soluție!
În nemărginita mea stupiditate, îl ascult. Pesemne lipsa luminii naturale mi-a afectat funcțiile neuronale. Rapid îmi fixez frontala pe câteva pietre abia ițite din spuma apelor și, încărcat de cavalerism, sar în zigzag ca un fotbalist în plin dribling, de fapt ca un fulger - ar fi o comparație mult mai aproape de adevăr. După metoda caprei negre, nu mă uit la mai mult de două pietre înainte, instinct, siguranță și sânge rece. Parcurg așa aproape întreaga distanță și chiar lângă bolovanul cu probleme, văd o piatră cubică, numai bună pentru a-mi încheia traiectoria victorioasă. Din păcate această apă lipsită de poluare e atât de limpede încât mă induce dramatic în eroare. Bolovanul se afla la 10 centimetri sub apă. Îmi alunecă bocancul și dau să pic pe spate așa că îmi împlânt celălalt picior în baltă și mă redresez nu înainte de a-mi mura bine șosetele cu apă rece ca gheața. Mitruț se pune instantaneu pe râs:
- Ce-i Mihai, faci o băiță?
Acum de-abia realizez că el putea veni în ajutorul fetelor fără absolut nici o problemă, doar era în fața lor. Numai gălăgia apei mă împiedică să-mi exprim sentimentele de respect și apreciere colegială, dar îmi promit ca la ieșire să i le fac pe toate cunoscute. Deocamdată întind o mână celor două victime colaterale care la vederea acestui ajutor picat din cer, se trezesc din catalepsie, îmi strâng degetele ca la scanderberg și sar peste hău, imortalizate de blitz-urile lui Csongor. Credeți că mi-au mulțumit? Nici un cuvânt, dar nu m-am supărat, cred că mă considerau și pe mine responsabil de toate primejdiile și chinurile suferite.
Mai departe grupul s-a mișcat fără incidente notabile, e adevărat că fetelor le tremurau picioarele tot mai vizibil, dar ceva le mâna înainte și nu acceptau nici o clipă de repaus. Așa că în scurt timp am ajuns să vedem ieșirea din peșteră. Până la ea avem mult de urcat pe o potecă pitorească între bușteni putreziți și pietre noroioase. Dar nimic nu e mai frumos decât verdele și albastrul de la gura peșterii, e ceva legat de eliberarea din adâncuri, din mormânt.
Când ieșim de-a binelea la lumină suntem surprinși de alt fenomen miraculos. Peștera... "respiră". Afară e adevărată caniculă față de răcoarea din interior, dar la interval de câteva minute, un val de aer rece se revarsă peste noi, expulzat din văgăună. Csongor i-a prins ritmul și o îndeamnă ca la doctor:
- Acum vă rog, expirați!
Ffuuu...
Deși sunt ud la șosete mă simt atât de bine, că nici nu-mi vine să le mai scot și să-l strâng de gât pe Mitruț. Alt plan nerealizat într-o viață plină de eșecuri. Ne dăm jos hainele groase și gâfâim câteva minute, cu excepția lui Csongor care a întâlnit un grup de maghiari și le explică cum se poate face pe peretele de lângă noi o escaladă cu coardă, ceva ieșit din comun. Oamenii îl ascultă fascinați, mai ales cele cinci pensionare din față.
- Și acum pe unde ieșim?
Bună întrebare dacă ne gândim că am ieșit din peșteră, dar nu și din prăpastie. Mitruț ne arată cu gestica și tonalitatea unui erou shakespearian la finalul tragediei.
- Pe acolo, ni! Fir-ar să fie...
În primă fază am impresia că nu mai vede bine. În zona indicată nu este nici o potecă, doar un grohotiș la 80 de grade și câțiva brăduți care cu siguranță nu o mai duc multă vreme. Totuși, după ce admir restul pereților inteligent concepuți din stâncă solidă și netedă, înclin, cu mare durere, să-i dau dreptate.
- Dar mai este mult? își încearcă norocul o gazelă.
- Mult? Greul de-abia acum începe.
Și nici măcar un zâmbet de încurajare. Fetele îl privesc de-acum înainte ca pe un posedat de diavol.
Urcușul acesta rămâne definitiv în amintirea tuturor celor care vizitează Cetățile Ponorului, poate chiar mai mult decât peștera. Parcă sar din trei în trei trepte pe o scară de bloc, fără pauză, fără crengi de care să mă prind, fără nimic. Numai durere musculară, puls accelerat și sufocări în plămâni. După 10 minute realizez că mi-am uitat aparatul foto la baza urcușului, unde mi-am dat jos trening-ul. Înapoi, fratele meu! Poate că proverbul are dreptate cu leneșul care aleargă, dar aiuritului i-ar trebui dedicate balade întregi. Mi-am recuperat aparatul și am luat din nou calea torturii, un Sisif modern fără bolovan, dar cu aparat Canon. După alte 20 de minute m-am gândit, tardiv desigur, că nu merita aparatul ăsta atâta zdroabă, cu puțin efort îmi cumpăram un Nikon acasă, ce-mi era să-l las acolo?, poate se bucura cineva de el. Mai este și greu și mă trage în jos, o tehnologie depășită. Deși mă cațăr cu viteza melcului drogat, totuși ajung curând trupa din urmă. Asta datorită celor două nefericite care de-abia acum au înțeles ce înseamnă tragicul destin al omului pe pământ. Mitruț în schimb le îmbărbătează:
- Vedeți luminișul acela între copaci, acolo sus, la nici 10 metri?
- Da! Acolo-i?
- Nu-i acolo.
Asta le pune capac.
- Câtă răutate!
- Ãsta-i sadism curat!
- Ce v-am făcut noi? De ce vă bateți joc?
Mitruț a crescut două fete, nu se lasă influențat.
- Păi nu voi ne-ați rugat să vă luăm? Nu ați vrut să vedeți cum e la munte?
- Dar nu ne-am imaginat...e prea greeeu...
- No, haidați! Doar nu sunteți copii. Mișcați-vă fesierii încoace!
Partea bună la munte este că nu ai de ales. Ai ajuns undeva, trebuie să tragi înainte. Au aflat și ele acest adevăr și și-au reluat calvarul. Bruneta a agitat la un moment dat o piatră care a venit săltând pe lângă șapca lui Mitruț și s-a oprit la mine în abdomen. Aud un "scuze" anemic așa că pot ședea liniștit, chestie pe care am și făcut-o strângând temeinic din dinți. Durerea m-a părăsit în cele din urmă așa că, mai în picioare, mai în patru labe, am ieșit la liman, m-am așezat pe un copac mare, culcat la pământ și am prețuit lucrurile simple ale vieții: un loc unde să șezi, o gură de apă, o adiere de vânt. Asta până nu a apărut o trupă mare de liceeni zbierând ca apucații: "Ãsta a fost tot urcușul? Doamna profesoară, chiar ăsta a fost tot? Haide Tudor să ne întrecem până la cort! Iee!".
Lasă că ajungeți voi la 30 de ani, mai vorbim atunci.
- Mai stăm?
Ãsta are 58.
- Nu de alta, dar e 5 și vreau să prindem ciorba.
Unii numai la mâncare se pot gândi. Csongor și-a terminat a doua pipă.
- Și eu zic să pornim. E puțin rece și cum voi ați transpirat, vă puteți răci.
Atenție la exprimare! "...voi ați transpirat". Atâta condiție fizică e strigătoare la cer, îmi vine să-l iau de guler. Dar vai, nu cunosc traseele.
Domnișoarele au intrat în vorbă cu profesoarele anexate grupului de liceeni. După o rapidă negociere, ne anunță că ne vom despărți, ar dori să se întoarcă cu elevii în Padiș și asta cât mai repede. Dacă aș scrie aici vorbele lor s-ar putea interpreta că amândouă sufereau teribil din cauza neașteptatei despărțiri. Mai bine menționez strălucirea extatică din privire, mie atunci mi-a fost evident că dacă ar fi avut suficientă energie, ne-ar fi împins de mult în prăpastie pe toți trei. Ne-am luat un scurt la revedere și elevii au dispărut printre copaci. Csongor își mângâia barba satisfăcut.
- Nu știu bietele ce le așteaptă.
- De ce?
- Nu le-ai văzut pe profesoare cum se mișcau? Ca după maraton?
- E normal, cu așa tineri...
- Nu și când predai educație fizică.
Da, le-aș fi plâns de milă, dar după lovitura în plex...Partea bună este că acum avem mult mai multă liniște decât la venire. Ocolim Cetățile prin pădure și intrăm în drumul de la Glăvoi, drum cu pietre mici și ascuțite, și mașini care ni le împroașcă pe picioare. Încă 20 de minute și ajungem la o cabană celebră, pe numele ei foarte original "Cetățile Ponorului", dar la care noi îi zicem din ungurește Panzio, cu "z" ca să fie totul bistoș. Aici dăm peste o terasă acoperită, foarte frumoasă, cu bănci și mese din lemn masiv, mâncare gustoasă și servire rapidă. Ne trântim pe o bancă, scot celularul și dau să-mi sun soția ca să-i dau vestea bună, din punctul meu de vedere, că am supraviețuit. La doi metri în spate sună un celular cu rington care mi se pare foarte cunoscut. Apoi un strigăt:
- Þucu, tu aici?!
Mă întorc.
- Poate tu aici!
E la masă cu două tinere doamne, necunoscute mie. Mă lămurește entuziasmată ce noroc pe ea. După ce a dormit până la 11, s-a întâlnit cu două foste colege de liceu, care coincidență, au venit cu mașina în Padiș azi și pleacă tot cu mașina mâine, și hi-hi-hi și hu-hu-hu! și au venit să pape ceva bun pe aici, dar nu se aștepta să ne întâlnească, acum e și mai bine, poftă mare, ea mai stă cu ele la povești, pa!
Și eu care mi-am făcut griji toată ziua. Nu-i nici o supărare, mă bucur că s-a simțit bine. Îmi savurez ciorba de burtă zâmbindu-i drăgăstos. Din când în când îmi întoarce zâmbetul, fluturând din mână. Da, s-a simțit chiar foarte bine, ce noroc, dacă stau să analizez, e prima zi de concediu reușită. Dar...și aici mușc dintr-un ardei asasin...a fost și prima zi fără mine. Strâng din buze și mă înroșesc ca racul.
- Ce-ai mă? Þi-e rău? (Mitruț)
- Nu. Haaardeiul... (cu gândul la amigdalele mele care au luat foc) Pe unde-ar hrebui să piște hardeiul?
- Pe unde? Vezi tu mâine.
Zâmbesc chinuit, perechea mea râde în cor cu fostele ei colege, și toate mă ustură înzecit.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!