Bianca avea atunci zece ani, ochi albaștri și un zâmbet absolut fermecător pe chipul deschis, cald și care trădează curiozitate și inteligență. Eram la pensionarea bunicii ei, doamna Dunca, intr-un restaurant din apropiere, oamenii veneau rând pe rând și se așezau cuminți la mese, urma ospățul și sărbătorirea unei cariere frumoase, a unei ceremonii ce respecta un om corect. D-na Dunca fusese o colegă minunată, de obicei nu prea merg la adunări de acest gen, dar în cazul ei făcusem o excepție, nu știu de ce, pur și simplu așa simțeam.
Copila zumzăia veselă printre mese și meseni îmbrăcați frumos, demni și prietenoși. Sunt un tip care se ghidează mult după logică, rațiune, sunt inginer la ROMGAZ, ce Dumnezeu?! Cred în calcule, meticulozitate, experimentare. Lucrurile sunt ordonate matematic, universul este unul prietenos și se pune la dispoziția ta în cazul în care gândești cuminte, blând, când ești bine pregătit. Așa învățasem până atunci, cel puțin, din experiența vieții mele de până atunci, ei bine, acel copil avea să îmi arate că toată matematica gândirii mele nu e suficientă, că mai există foarte multe necunoscute în acest univers, care numai logicii mele nu se supun. Sau poate, zic poate, există matematici care depășesc tot ce am învățat eu până acum. Bianca era parcă o minge blondă și veselă care sărea printre mese de la un mesean la altul, vorbea cu unul după aceea cu celălalt, era de fapt regina nedeclarată a petrecerii. Era o după amiază minunată, soarele scălda liniștit, cu un calm hai să îi zicem majestuos, întreaga încăpere a restaurantului Europa din Târgu Mureș.
Bianca fusese eleva mea timp de câteva luni, juca baschet cu multă determinare, ca și când viața ei se putea termina în orice clipă, pe parcursul jocului de baschet, era pasională și dedicată cu sută la sută din ea antrenamentelor și colegelor cu care colabora în joc. Din păcate nu rămăsese la baschet mult timp, nu știu motivele plecării sale, dar cu siguranță i-am simțit lipsa la echipa de fete pe care o formam ca și antrenor, în după amiezile ce precedau serviciul meu de dimineață cu ingineria. Iubeam și iubesc baschetul, dar și mai mult copiii, clubul de baschet „ Baschet Club Together, Târgu Mureș”, îl creasem tocmai ca să mă pot dedica educației lor, auxiliare și complementare prin mișcare, adevărata mea pasiune fiind coachingul. Cred cu tărie că acești copii au nevoie de adulți integri și dedicați în preajma lor, oameni ce pot da o mână de ajutor părinților copiilor, iar prin sport să poată șlefui cu mult succes caracterele viitoare ale copiilor. Cu toată pregătirea mea de 39 de ani în baschet și educație, la ce a urmat NU am fost pregătit. De data asta EU urma să învăț de la copii.
- Bianca, tu ce sport practici în timpul liber?
- Fotbal, Mihai.
- Tu? Fotbal?! Uff… oh Bianca, nu m-am gândit ca o fetiță să joace fotbal, sincer. Te rog spune-mi, de ce joci fotbal cu băieții?
O discuție lejeră cu o fostă sportivă de la clubul meu de baschet. Răspunsul ei însă m-a trecut brusc și surprinzător de logica mea limitată:
- Joc fotbal pentru că atunci când un băiat trage la poartă, eu văd dinainte unde va sări mingea. Încă nu mi s-a dat gol vreodată din lovitură liberă.
Rămăsesem mut. La o astfel de clarviziune, nu mai aveam răspuns din banda logică, rațională a gândirii în general acceptată asupra lucrurilor. Acest copil vedea în viitor, simțea cu exactitate unde “”va sări mingea”. Mă uitam în ochii ei albaștri pierdut, ea zâmbea absolut inocent, fără a da impresia că zice ceva enorm:
- Mihai, eu văd unde sare mingea dinainte, atunci când mă concentrez îndeajuns, pricepi!? Eu văd foarte limpede unde sare mingea înainte ca acel băiat să șuteze în minge. Asta fac eu, văd dinainte măi antrenorule!

Coachzen
07.10.2014