Secretul antrenorului


- Copii, vă rog să vă dați mai aproape de mine, mai strâns uniți în cercul de la centrul terenului. Am să vă comunic ceva important!
Antrenamentul de miercuri seara, se desfășoară în mod obișnuit, copiii vibrează frumos și freamătă de nerăbdare să înceapă antrenamentul. Doamne, ce frumos e la baschet! Ce bine ne simțim la clubul acesta de baschet, la echipa noastră Jerry&Tom.
Îi spunem așa ca să derutăm adversarii celorlalte echipe, la noi la echipa aceasta de baby-baschet, avem sportivi cu vârste cuprinse între cinci și nouă ani, iar cei mai micuți dintre ei, au zis că ei vor să fie Tom, adică puțini mai înalți, iar ceilalți mai mari, să fie Jerry, adică ca să fie agili precum celebrul deja șoricel, personaj al desenelor animate, Walt Disney. Simt că acești copii sunt niște copii speciali, adică deh, sunt la fel de speciali ca și alți copii de vârsta lor, nu în acest sens spun, ci îi consider speciali prin faptul că au ales să formeze această echipă Together, o echipă care promovează valoarea sportivilor, unicitatea și curajul copiilor, unimea membrilor echipei, această echipă o iubesc toți copii cu strășnicie. Și o respectă. Copiii nu lipsesc de la antrenamente doamne ferește, îmi povestesc părinții lor adesea cum că, în alte activități ale copiilor, se mai trage de ei, la școală, în cadrul altor activități, dar, când e vorba de orele de baschet, nici vorbă, copiii sunt gata echipați și se lipesc de ușă, gata de plecare spre sală. Mă bucur sincer când aud asta, îmi arată că sunt pe un drum bun cu ei, că folosesc corect și adecvat felul meu de a antrena, pun în valoare motivația lor spre baschet și spre creștere sănătoasă în general.
- Despre ce e vorba, Mihai?! Întrebară copiii în cor.
Câțiva încă se mai hârjoneau în joacă, crezând că nu îi văd. Însă majoritatea erau ochi și urechi la ce vrea să zică coach. Atunci când folosesc un anumit ton, o anumită inflexiune a vocii, copiii știu imediat că urmează o comunicare importantă, lasă micile hârjoneli și distracții și-și întorc privirile spre mine, vrând parcă să absoarbă ce am de zis. Cumva am reușit să creez o punte măiastră între sportivi și mine, o punte vibrantă a comunicării. Cumva, printr-un mic miracol psihologic, copiii îmi dau atenție, ei recunosc imediat glasul inimii. Nu ați observat și voi? Când vorbești uneori așa zis din “cap”, din nivel inferior al intelectului, copii nu par interesați, în foarte scurt timp, atenția lor prețioasă se îndreaptă spre altceva, devin ușor distrați și alocă starea lor de mirare spre altceva. Iar asta imediat cum deschizi gura. Copiii sunt atât de sinceri, această calitate a lor, plus curățenia sufletească și autenticitatea. În schimb, atunci când vorbești copiilor „din inimă”, de la acel nivel al înaltei comunicări, cumva, printr-o miraculoasă transformare a transmiterii și recepției, copiii își ciulesc urechile, acest fel de a te adresa lor, devine un mod uimitor și inteligent să deschizi poarta atenției lor nemijlocite. Copiii devin foarte atenți și îți acordă prețioasa lor atenție în întregime.
Am asistat firește și al atâtea contraexemple, atunci când antrenorul altor echipe nu este deloc pedagog, nu are elementara capacitate de a înțelege și aplica aceste mici trucuri ale programării neurolingvistice, nu acordă comunicării însăși veleitățile fine ale transmisiunii estetice calde, vibrante ale dragostei.
A vorbi nu e egal cu a comunica.
Nici pe departe. Oamenii au uitat să comunice, cu toată tehnologia lor, cu internetul și telefoanele lor cu tot, oamenii vorbesc tot mai mult, însă comunică tot mai puțin. E un fapt concret, nu e doar o idee a mea proprie. Am stat și observat de-a lungul vieții mele, oamenii, în anii formării mele ca și antrenor și om, am învățat de la părinții mei, de la antrenorii mei, de la alți oameni deosebiți care mi-au intersectat calea, această artă de a comunica cu copiii, dar mai ales mi-am desăvârșit această capacitate nativă, de a empatiza și transmite-recepta dragoste, tocmai cu copiii de la Baschet Club Together, de la acest frumos club de baschet, pe sportivi mei ce-i ademenesc și îndrum de câțiva ani buni, pe calea învățării frumoasei taine a sportului, a sănătății fizice-emoțional-mentale dobândită prin practicarea mișcării și prin angajamentului lor uman. Efectiv, ei m-au învățat să vibrez în frecvența inimii, doar atunci și numai atunci copiii te ascultă. În orice alt caz, poate îți dau impresia, poate te amăgești tu singur că te ascultă, însă nu, efectiv comunicarea în orice alt caz, e nulă sau chiar dacă e, ea nu prinde rădăcini și trainice în psihic. Așadar, continuai către copii, mă lăsasem jos, îngenunchiat într-un singur genunchi îndoit cumva ca și de rugăciune, eram acum la nivelul lor:
- Vreau să vă șoptesc un mare secret, ia dați-vă și mai aproape, foarte, foarte aproape de mine. Nici chiar părinții de pe marginea terenului nu au voie să audă ce vă zic eu acum, vă rog să păstrați secretul a ceea ce vă voi comunica acum!
Deja copii ardeau de nerăbdare, așadar nu întinsei coarda prea tare.
- Nu zic des ce am să vă spun acum, căci ce vă zic e cel mai mare secret al meu, iar secretele nu se dezvăluiesc așa oricui, nu-i așa?
- Despre ce-i vorba, Mihai, întrebă Giulia, o fetiță în vârstă de șapte ani, spune-ne și nouă, te ascultăm.
Fetița era roșie în obraji, ochii îi scăpărau de curiozitate și inteligență. Tudor, un alt sportiv al meu, în vârstă de cinci ani, se apropie și veni lângă mine și mai aproape, îl mângâiam pe cap în timp ce ochișorii lui mă priveau blânzi și curioși nevoie mare.
- Cel mai mare secret al meu, al antrenorului Mihai, e faptul că vă iubesc. De-aia v-am chemat mai aproape, de-aia nu vreau ca ceilalți să știe acest secret mare al meu. Vă iubesc și în același timp vă respect foarte mult.
Cei aproximativ douăzeci de copii mă priveau fascinați, patruzeci și ceva de ochișori luminează în centrul terenului de baschet, mai ceva ca un pom de crăciun, magic, scânteietor. Făcusem o pauză scurtă, îmi roteam privirea de la Tudor, care stătea în stânga mea, la Radu cel inimos în capătul din dreapta, de fetițele Giulia și Crista și ele nerăbdătoare și uimite, toți copii erau fascinați, nici pâs nu se auzea.
- Vreau să vă spun cât de importanți sunteți voi pentru mine, cât de mult vă iubesc și prețuiesc eu, ca și antrenor, dar și ca și persoană. Consider că voi sunteți niște sportivi de mare clasă, unici fiecare în felul lui și extrem de importanți și prețioși și ca oameni. Chiar dacă sunteți mici încă, simt în voi o mare voință și o mare bucurie atunci când jucați în echipa voastră, la antrenamente și meciuri. Acum, când vă dezvăluiesc acest mare secret al meu, al antrenorului coachzen, știu că am făcut cele mai bune alegeri, atunci când vă antrenez pe voi. Secretul meu cel mai mare, copii, e că vă iubesc.
Iar în liniștea aceasta magic creată, într-o liniște identică cu cea a uimirii copiilor atunci când se iluminează în jurul bradului de Ajun, în acea tăcere respectuoasă, mai fastă decât orice altă situație a vieții, copiilor li s-au iluminat ochișorii a înțelegere. Tudorică, cel micuț, a articulat aceste vorbe pe care niciodată nu o să le mai uit vreodată. Căci ele porneau din cea mai curată inimă posibilă, dintr-o sinceritate totală, fără nicio umbră, din ochi limpezi, din zâmbet senin de copil. Tudor spuse:
- Mihai, și noi te iubim, astfel nu eram aici, acum.
Mai târziu, când antrenamentul și-a reluat exercițiile și angajamentul obișnuit, adică cu 100% din intensitatea obișnuită, implicarea copiilor în aruncări la coș, driblinguri șerpuite și pase vânjoase, stăteam și cugetam la ceea ce tocmai auzisem, în acea frumoasă comunicare, ce tocmai se întâmplase, eram atât de mișcat și emoționat, inima mea era larg deschisă, așa cum ar trebui să fie inimile tuturor oamenilor de fapt, atunci în acel moment special așa cum se întâmplă doar uneori în momente de mare grație, în viața unui om, îmi repetam în minte onomatopeic marele secret al antrenorului:
- Vă iubesc, vă iubesc, vă iubesc!


Coachzen
8.01.2015