Adoris și Kromia (16)


Vitraliile înalte ale templului zeiței Afrodita luminau cald sala cu reflexe de sidef. În această sală se prezentau cele mai elevate spectacole, organizate cu migală și pricepere de însăși soția regelui Agatos, regina Ariadna, o femeie vestită prin frumusețea ei, cultă și cu simț înăscut spre artă și perfecțiune. Sala de reprezentații din templu era finisată cu cea mai mare grijă, toate detaliile se armonizau perfect cu spectacolele ce aveau loc aici.

Regele Agatos și înalții soli ai Persiei fuseseră invitați de regină să ocupe locurile de onoare ale sălii de spectacol. Sala era cochetă, nu prea mare, dar fastuos ornamentată. Regina Ariadna, laolaltă cu soțiile înalților demnitari, se afla într-o lojă separată, mai înaltă, de unde urmărea și dirija cu amănuntul reprezentația ce avea loc pe scenă.

O cortină albă ce împărțea sala în două nu reușea să camufleze întru totul privirilor scena ai cărei stâlpi zvelți de susținere erau luminați prin ferestrele laterale și din înaltul acoperișului, creând în spatele cortinei o atmosferă de mister. Faldurile cortinei se legănau unduioase, mișcate de curenții de aer și de razele luminii.

La un moment dat, câțiva copii au tras cortina într-o parte. Lumina și splendoarea scenei a inundat dintr-odată întunericul din sală. Printre coloanele înalte ce susțineau bolta scenei se vedeau decoruri minunate, desene și pânze redând un peisaj încântător, misterios, ireal. Diafanul peisaj, cu pajiști și flori, bogat în cortine colorate, prezenta scene vii și captivante, într-o metamorfoză continuă. Se imaginau stânci albe, corăbii pe ape cu pânzele întinse, fluturări de aripi și duhuri cerești vag perceptibile. Din adâncul scenei izvorau calde sunete armonioase de flaut, de harpe și chitare, ale căror rezonanțe divine înfiorau inimile din sală. Vocile actorilor răsunau melodioase, abia șoptite, ori răscolitoare, aproape de public ori îndepărtate, parcă venind dintr-o altă lume. Nu era cu putință ca o inimă omenească să nu fie pătrunsă întru totul de aceste sunete și glasuri!

Se interpreta o piesă recentă, o capodoperă care, cu o forță dramatică impresionantă, inventa o poveste de dragoste dintre un tânăr poet din Corint și fiica unui bogat rege din Milet. În spiritul puterii și aroganței sale, regele din Milet cerea tânărului să îndeplinească o mulțime de dorințe, care mai de care mai extravagante, una dintre ele fiind aceea ca să-și renege părinții și originea sa modestă. În culmea disperării, tânărul, luptându-se cu propria conștiință, imploră zeii și le ceru ajutorul. Însă aceștia rămâneau surzi. Fiica de rege, care începuse prin a se îndrăgosti nespus de mult de poeziile eroului nostru poet, încerca și ea din răsputeri să ceară îndurarea zeilor. În cele din urmă tânăra nevinovată s-a refugiat în templul zeiței Afrodita, pentru a-i cere cu stăruință ajutorul.

Pe scenă au apărut la un moment dat o mulțime de cortine sumbre care au întunecat întreaga sală și au strâns inimile spectatorilor. Apoi, încet, o lumină pură precum albul zilei a pătruns biruitor pe scenă, dezvăluind cortine azurii care tremurau în adierea vântului și luminau un peisaj feeric. Pe o pajiște dulce, de un verde pur, presărată cu flori gingașe coborî din cer o zeiță.

Răsuflarea spectatorilor încetase într-o clipă. Era măreția însăși! Zeița în veștmânt alb, diafană, cu cingătoare strălucind de diamante! Cu picioarele fine pășind jucăuș pe pajiște, abia atingând pământul. Cu mâinile nobile și mlădioase, întinse armonios în arc deasupra capului, fermecătoare prin eleganța mișcărilor. Chipul zeiței de pe scenă era de o perfecțiune aproape sacră, cu fața de o frumusețe tulburătoare, cu zâmbet de copil și cu o privire luminoasă. Părul negru, lucios și ondulat se revărsa unduitor pe umerii perfecți ai acestui giuvaer feminin, copil încă, dar cuceritor prin strălucirea sa.

Oh, Zeus! De unde ai cunoscut tu taina supremei frumuseți? Este închipuirea ta sau este însăși "spiritul universal"?

Interpretarea rolului zeiței Afrodita avea măreția și strălucirea care trimiteau spectatorii direct în lumea extazului! Cei care o priveau trăiau cu vie emoție fiecare clipă...

Felul strălucit în care zeița Afrodita și-a jucat rolul l-a convins până și pe Zeus, care s-a lăsat înduplecat să ajute tinerii îndrăgostiți. Regele înfumurat din Milet a fost convins să înțeleagă și să accepte dragostea de neclintit a celor doi tineri și a renunțat în cele din urmă la pretențiile sale absurde. Povestea s-a încheiat cu bine, spre fericirea nespusă a spectatorilor care au izbucnit în aplauze nesfârșite. Prințul Kirvan, în persoană, găsi prilej să se aplece la urechea lui Artaban și să-l întrebe, aproape la limita naivității:

- A fost o fată de pe pământ, sau chiar era zeiță cea care a jucat rolul Afroditei?

Bătrânul Artaban zâmbi cu subînțeles, văzând nepriceperea tânărului său prinț, și-i răspunse în șoaptă:

- Era Kromia, cea mai strălucită dintre fiicele regelui Agatos!

Înfumuratul Kirvan simți că inima începu să-i bată puternic în piept. De abia reuși să-i răspundă vârstnicului său concetățean:

- Pe cuvânt! Am crezut că era o zeiță!...

Frumoasa Kromia apăru chiar atunci radioasă, din spatele scenei și se opri în loja reginei Ariadna. Aplauzele din sală se declanșară din nou. Mulțumită, regina Ariadna zâmbea cu voioșie, mângâind cu gingășie părul buclat și minunat de frumos ce împodobea chipul divin al fiicei sale, mândră de proaspăta ei reușită de pe scenă.

Cu aceeași gingășie și dragoste o înconjurară și celelalte doamne din anturajul reginei, precum și o mulțime de fete, aproape de vârsta Kromiei, care invadaseră loja reginei și-o îmbrățișau pe Kromia cu mare drag.

(va urma)