-Sigur ne cunoaștem. Trec lunar pe aici. Să v-arăt ce am!
-Dar vă rog, zise doamna, cu emoție.
Grațiel așeză geanta în ciobul de lumină aruncat din hol peste umerii clientei sale. Se lăsă pe vine, cu tocul pantofului drept sub fund, trase fermoarul și dezvălui un conținut de cutii și pungi protectoare. Ridică privirea la femeia care-i zâmbea cu răbdare.
-Am tigăi cu fund dublu la jumătate de preț, față de magazine. Revoluționare. Puteți găti fără ulei, nu se arde, nu se prinde... Grațiel agita obiectul cu coadă, protejat parțial de un carton colorat, dar clienta nu arăta entuziasm.
-Să-ți spun drept, domnule, tigăi am, prea multe. Unde să le mai țin! Altfel aș cumpăra cu plăcere.
-Uitați și feliatoare de ouă nemțești, calitate garantată. Excelent ajutor în bucătărie, vă simplifică munca considerabil. De exemplu, când ornați salata boeuf, de sărbători, cu alte ocazii speciale. Economisiți timp prețios. Oferta este limitată, să știți. Ridică cutia deasupra capului, ofrandă gospodinei neînduplecate.
-Știu, știu, am văzut, dar, te rog să mă crezi, domnule, am în casă două răzătoare deocheate, nu una!  Nu-mi plac! Folosesc răzătoare de-a noastră, simplă. În bucătărie fac totu' din cuțit. Cuțite ai, care cumva?
-Nu am acum, îmi pare rău. Grațiel era sincer dezamăgit.
O pisică albă mică împletea opturi la picioarele stăpânei, care nu mai zâmbea. Colțurile gurii ei tremurau, gata să cedeze și să cadă în oala tristeții. Din fericire, Grațiel păstrase un as câștigător în mânecă.
-Și tot la ofertă specială am bijuterii, ce poftiți dumneavoastră: cercei cu piatră prețioasă, brățări opalescente, inele fantezie, lănțișoare cu medalion zodiac. Pentru domni am ghiuluri veritabile, din inox, cu vulturi. Vulturii sunt în trend acum. Poftiți, uitați-vă bine, vă scot să probați ce vă place!
Grațiel extrase o pungă ziplock mare plină cu punguțe ziplock în care străluceau minunățiile.
-Vaaaai, ce frumoaaase suuunt... O exaltare gurmandă însuflețea gospodina, un nerv vital fusese atins.
Îi înmână cu delicatețe bijuteriile. Ea le înălță spre bec, să vadă metalul sclipind.
-Sunt din aur?
-Aur, firește. Au inscripții, dacă priviți cu lupa. Originale, turcești. Cea mai buna sursă, în zilele noaste. Ei, ce vă place?
Scuturați, scuturați, să vedeți tot. Întoarceți și pe partea cealaltă.
Sprijinită în coadă, mâța își urmărea cu interes stăpâna, care scotea exclamații admirative din cele mai bizare.
-Tii, ce deosebită e brățara asta.
-Totul e deosebit, v-am zis. Sunt turcești, aur veritabil.
Femeia dori să vadă un lănțișor cu medalion zodia Berbec, se nimerea la fix pentru nepoata favorită, care avea ziua în primăvară, explică ea. Și-l puse la gât și merse la oglinda cuierului, să admire.
-E numai 199 de lei, la ofertă. În magazine, e triplu.
Clienta ezită o clipă. Dacă nu s-ar fi aflat în față oglinzii, la enunțarea prețului, poate că ar fi dat înapoi. Dar așa, în momentul cel mai sensibil, de beatitudine și adorație de sine, pac! căzu iremediabil în capcană.
-Opresc lănțișorul, îmi place așa de mult. Așteptați o clipă, să aduc banii. Împinse ușa încet, fără s-o închidă.
Grațiel răsuflă ușurat. Desfăcu pufoaica, i se făcuse cald. Scoase fularul de la gât și îl bagă în geantă. Trase fermoarul.
Din pragul ușii, pisicuța albă îl studia curioasă.
 Doamna, care nu avea profilul clienților obișnuiți de pe Aleea Elanului, dar îi plăcea lui Grațiel la fel de mult, pentru că nu-l făcuse să piardă vremea, mai ales, plăti și se despărțiră cordial. Puse banii în buzunarul interior cu fermoar al pufoaicei. Trase gentoiul în fața ușii următoare. Sună. Sună iar. Nimic.
Prima ușă de la etajul doi era capitonată ca în birourile marilor birocrați, sau ca la balamuc.
Ding-Dong! apucă el să sune o singură dată, și ușa se deschise larg. În spațiul ei intră un domn între două vârste, înalt și masiv, posesor al unui abdomen de colecție. Omul era King Kong în trening. Genul care influențează gravitațional obiectele din jur și are orbită proprie. Fruntea lui mare, torturată de riduri neverosimile, îl făcea să pară îngrijorat, în suferință.
-Daaa! Ce doriți? Semeț, ridicase bărbia și își lansa privirile direct din arcul sprâncenelor, prin săgeata nasului mare. Avea părul destul de ciufulit, cornițe-cornițe.
-Bună ziua! Mă numesc Grațiel Cucu, reprezint asociația Omnium. Vindem marfă de calitate la preț redus. Bijuterii de damă ieftine, tigăi revoluționare, feliatoare de ouă germane. Grațiel recită catrenul de marketing aproape cu patos, de zici că era colind.
-Foarte frumos, bravo. Eu curăț tigăile cu sodă caustică, și se cam subțiază, domnule. Sunt dependent de prăjeli, mă bazez pe tigăi. Știu, știu, nu e sănătos... E prea târziu pentru mine. Nu se mai poate face nimic. King Kong se întristă. Apoi se înveseli la loc. Ridurile de mops erau vii și expresive. O tigaie aș cumpăra, sincer să fiu, recunoscu el.
Pe fundal bâzâia drona radioului, alertă, inconfundabilă.
-Dar intrați, intrați, să nu stăm așa, în ușă. Eu tocmai așteptam știrile, să aud ce-i cu iarna asta. Intrați!
Omul eliberă un spațiu îngust între el și tocul ușii, pe unde îi făcu semn cu brațul să intre, amabil. Grațiel se strecură, temător, cu senzația că pătrunde în bârlogul unui căpcăun.
-Să vedem ce-i și cu lăptăria, aia, domle! Ai auzit de lăptărie?
-Da, da, chiar am trecut pe-acolo!
-E posibil o răpire! Reglare de conturi, ceva. A zis c-au arestat un dependent, consumator înrăit de lactate, din cartier. Intrați aici, vă rog, intrați! Nu vă descălțați, nu-nu!
Căpcăunul îi indica bucătăria, unde se afla și radioul. În trecere, Grațiel văzu sufrageria ticsită cu cărți, transformată în bibliotecă. Aha, iată unul care se potrivește profilului! Omul din Eldorado, ținutul clienților admirabili, gigea-mișto.
-Vă dezmorțesc cu o cafea? întrebă gazda-mușteriu. Luați loc!
Luați loc!
-Da, mulțumesc frumos. Grațiel cântărise deja situația. Un maxim de cordialitate îi mărea șansele de a vinde, cu acest om.
Pe geam se zărea curtea fabricii de vizavi. Albă. Nicio mișcare. Hale și ateliere cu fațade și uși metalice, ruginite. Câteva utilaje sub troiene. Un autocar parcat alandala.
-Vin imediat știrile, e aproape fix, zise căpcăunul în timp ce turna cafea într-o ceașcă albastră, din vasul de sticlă al unei cafetiere simple. Grațiel remarcă extrema curățenie din jur, totul sclipea. Masa nu avea mușama, doar o față cu motive populare. Pe ea se afla o carte groasă închisă, cu semn la jumate, culcată pe titlu. Coperta a patra nu oferea indicii clare.
Mobila era banală, nu foarte veche. Aragazul părea ultimul răcnet. Radio-casetofonul avea cel puțin treizeci de ani. Frigiderul uruia cam suspect. Hodorog.
Somme toute, un bârlog plăcut.
Grațiel se aplecă și scoase tigaia. Avea două mărimi, alese una mare. O așeză pe masă, spre mijloc, spre a fi admirată. Shrek-ul făcea pași grațioși, cu ceașca. Îl servi.
-Mulțumesc! Uitați tigaia. Fund dublu! Difuzarea căldurii e optimă. Are strat de ceramică, doar ungeți cu ulei sau unt și nu se prinde, indiferent ce gătiți.
-Aha! Eu am mers pe teflon până acum, dar și ceramica mă atrage, recenziile sunt bune. O iau!
Grațiel sorbi lichidul parfumat, satisfăcut. Așa mai merge, își zise-n barbă.
 Vocea de la știri toca banalitățile iernii, aceleași în ultimii treizeci de ani, cel puțin, cât își amintea Grațiel. El și gazda sa, căpcăunul, ascultau totuși, cu jumătate de ureche. Tigaia zburase pe aragaz, între timp. Teancul din buzunarul interior al pufoaicei se îngroșase. Afară fulguia. Crengile aveau frisoane sub rafalele rare. Viscolul era un pui acum, blizzardul pe care-l traversase el trecuse. Sorbi ultima gură de cafea.
-Eu aș cam ple... începu el.
-Șșșt, stai s-auzim ce zice! îl repezi Kong.
"...întrerupem emisiunea pentru a vă aduce la cunoștință Primul Comunicat Urgent al Comandamentului Central de Iarnă al Orașului, legat de o situație neprevăzută survenită în ultimele douăzeci și patru de ore, pe fondul urgiei albe. Iată ce spune acesta, citez:
Atențiune! Atențiune!
Către toți cetățenii cinstiți, în orice cartier locuiți!
De ieri în oraș au fost observați, trei yeți cucuieți, răzvrătiti și înfometați!
Cineva i-a văzut în parcul Poligon, răzleți, altcineva a raportat că sar peste nămeți.
Unui domn ușor euforic, i s-au părut amabili, dar cei mai mulți care i-au întâlnit, spun că-s abominabili!
A nins abundent și e viscol pe străzi, nu uitați! în casă mai bine stați, ușa încuiați!
Pe afară, după căderea nopții, nu vă aventurați!
Vă informăm că trei yeți cu musteți, îndrăzneți, cucuieți, în oraș au fost depistați!
Ni s-a adus, de asemenea, la cunoștință, continuă vocea, că echipe mixte de vânători și agenți ai organului acționează chiar în aceste momente pe teren, pentru prinderea creaturilor și îndepărtarea pericolului pentru populație."
-Uau, zise Grațiel, ce rimă!
-Rimă? E nemaiauzit, domnule! Urși am pomenit, dar yeti! Trebuie să fie o glumă!
-Comunicatul are rimă! Monorimă, mai precis.
-Și ce dacă? Se reține mai ușor.
-Vreau să zic, e neobișnuit pentru autorități. Organul nu folosește rima, în majoritatea cazurilor.
-Or fi și poeți în fașă printre ei. Au schimbat abordarea, să fie clar auziți. Rima are ecou! Mulți o apreciază.
-Aveți dreptate. Ambele ipoteze sunt verosimile. Ãă...
Eu trebuie să plec, stimate domn.
-Desigur, desigur. Numai fiți cu grijă, nu stați pe străzi după căderea întunericului.
Îl conduse la ușă. Grațiel mulțumi frumos. Era iar singur, pe spirala scării.
La etajul trei nu-i deschise nimeni. Ah, Eldorado, Eldorado, ce gogoașă mierlită!
Se putea ca norocul lui să fi migrat în alte alei, pe alte meleaguri...
Nu urcă la patru: ultimele etaje le evita. Cei mai triști oameni locuiau acolo, chinuiți de temperaturi extreme și iarna, și vara, de infiltrații, intemperii. Speriați de sonerie, pentru că nimeni nu venea la ei, niciodată, în coronamentul junglei.
Ieșirea din bloc era orbitoare. Grațiel își acoperi ochii de scânteierile supărătoare. Radiera crivățului lucrase eficient asupra peisajului. Spălarea hibernală a creierului! O schiță zgârcită, atât, din bogăția de detalii anterioară. Senzația de apretare era copleșitoare. Ce de gulere albe, pe toți boscheții!
Cer argintiu, cu multe burți de nori joase, gălbui-indigo pal. Azvârli cu eroism picioarele încă ude în nămeți. Aerul mentolat acționa radical asupra căilor aeriene. Tuși, să se purifice.
Aleea Elanului îl primise mai rece ca-n alte dăți, dar încă suficient de politicoasă, pentru ca speranțele sale de agent - vânzări directe - să rămână intacte.
 De la o intrare la alta, ocolea grădinițe cu boscheți înzăpeziți, traversați de corpusculii asurzitori ai vrăbiilor, găști în alertă care provocau avalanșă după avalanșă pe ramuri. Mai sus, în copacii-cuier, fâlfâiau hanțele negre ale ciorilor. Întreaga stradă era albia unui râu secat, care păstra disciplina fluidă, liniile ondulate ale valurilor, ale apei, înscrise în chipul său de nisip uscat. Cu vântul râu și zăpada albie de nisip, firește.
Peste drum, un individ înfofolit făcea poze unor lighenașe imprimate în stratul de nea de la subsuoara gardului fabricii. Declicul suna retezat, ghilotină glacială, mușcătură de foarfece. Mișcările omului lăsau impresia că acesta este bărbat, deși purta palton de damă stacojiu cu cordon legat în fundă mare peste buric. Pentru a spori confuzia, o căciulă de mohair verde împletită în casă acoperea capul omului și-i sublinia aspectul bulbos.
Crik-crik-crik! Grațiel ura sincer telefoanele, mai ales pe cele care mai și fotografiau. Dar, ros de curiozitate, se apropie de androginul fotograf: ce putea să fie atât de interesant în omătul proaspăt căzut?
Vigilent și precaut, individul întoarse privirea de trei ori, rapid, la el, să arate că-i citise intențiile. Nasul și ochii i se vedeau clar. Gura însă era acoperită  de un fular negru mare, ce-i cădea pe umeri. Un șal! Legat ingenios. De la mijloc în jos, pantalonii și ghetele masculine îi trădau sexul.
Lighenașele îi erau familiare lui Grațiel, forma lor oblongă. Se apropie de unul și privi în profunzime: mii de gogoși mierlite! Urmă proaspătă de yeti! Similară celei văzute la lăptărie! Un șir întreg, pe care Căciulă de Mohair îl urmărea, să vadă unde duce.
Lăsă geanta în zăpadă. Se aplecă, să măsoare. Din cot în vârful degetului mijlociu avea patruzeci și cinci de centimetri. Pufoaica îl incomoda, nu era clar unde se află cotul. O dezbrăcă și o așeză pe geantă. Mirosul sudoriparelor trecuse vag de țesături, o boare caldă miasmatică bătea dintr-acolo. Aha! Urma măsura un cot și două degete, patruzeci și șapte de centimetri. Remarcabil.
Căciulă de Mohair Verde se îndepărta pâș-pâș, crik-crik, ca un copoi asmuțit. Grațiel vedea limpede cât de multe scări de bloc îl așteptau în față, dar se afla prins în ițele unui eveniment singular. Avea să continue. Spera să ajute la rezolvarea crizei. Spiritul nomad al jobului îl ajuta, chiar dacă stofa și cusăturile lui nu erau de erou. Mai degrabă, un loser experimentat.
Grațiel era conștient că, atât el, cât și Căciulă-de-Mohair, semănau mai puțin cu ogarii care au prins mirosul vulpii, cât cu două scufițe înțepate pline de indiscreție la adresa lupului. Se ruga numai să nu dea nas în nas cu acesta. Urmele nu le puteau face, din fericire, alt rău, în afară de a-i atrage într-o capcană.
Distanța dintre urme era neverosimilă, cât trei pași mari de-ai lui, constată Grațiel. Se lăsă pe vine, cu fundul în nea. Introduse nasul în lighenaș, din pură curiozitate. Nimic. Nicio emanație animalică.
Deodată, cineva venit pâș-pâș îi răcni în urechea dreaptă, și îl zăpăci de-a binelea:
-Truc! Înscenare! Farsă! Vocea șuierătoare îl doborî pe Grațiel spre stânga. Căzut în omăt, se răsuci îngrozit să-și privească atacatorul.
Căciulă-de-Mohair, zbârlit ca un arici, se înfoia peste el.
 -Înșelătorie! zbieră Căciulă-de-Mohair. Nasul i se zbârcise ca la pantere, înainte de atac.
-Da, da, așa e, o înșelătorie! i se adresă Grațiel. Când cineva îi urla în ureche, el se grăbea să-i dea dreptate și astfel să scape. Reflex din frageda copilărie. Simțul conservării, indubitabil.
-Sigur că da! Omul era o frântură mai calm, după ce supusese pe Grațiel voinței sale. E o uneltire, de sărbători! Nu accept! Nu accept să se joace cu noi!
Grațiel înțelegea furia lui Căciulă-de-Mohair, deși motivele îi erau necunoscute. Bănuia că e ceva legat de întipăririle nefirești, sau de halul în care se afla strada, blocată de nămeți.
Tipul îi întoarse spatele și porni voinicește din nou pe urma urmelor, fără să mai privească înapoi. Îi arătase lui Grațiel cine e șeful, acum își vedea de treabă, nestingherit de o prezență supărătoare. Cu un simplu zbieret în ureche, îl dovedise, se arătase superior, feroce. Era de-ajuns.
Fie ce-o fi! Creatură sau făcătură, să-i vedem chipul! Cu pionieru' zăpezilor momeală deschizător de drum, Grațiel avu un puseu de bărbăție în înfruntarea lui eventuală cu abominabilul. Simți o vigoare electrizantă de argonaut care-l făcea să plutească. Geanta pe umăr, ce fulg! Înainte!
În mod misterios, Căciulă-de-Mohair se evaporase, înghițit de peisaj. Dar unde. Unde. Iată cele două șiruri: cel rar, monstruos, și cel des, al androginului urlător. Încotro?
Poarta fabricii, cenușie și bine camuflată în zid, încât se sustrăgea observației normale, periferice, acum era deschisă larg și te lăsa să îmbrățișezi liber golful imaculat al curții, cu stâncile de metal ruginit ale halelor, utilajele anonime, epave îngropate în troiene impetuoase, arctice, și un autocar în derivă, precum containerul furat unui cargou de valuri.
Pe această suprafață țopăia iscoditorul Căciulă-de-Mohair, cercetașu' universal, muncit de curiozități eterne, bănuia Grațiel. Acum, căzut în mrejele celebrului Bigfoot, care vizita fabrica, lighenașele duceau într-acolo.
Autocarul era și nu era victima iernii. Îndurase supliciile viscolului, dar, întocmai unui mamut furios, se scuturase viguros de urmările acestuia. O horă se jucase în jurul lui: zăpada era bătătorită și forma un mare lighean. Mohair dispăru din nou, pe partea nevăzută. Exclamațiile lui de uimire ajungeau la urechile lui Grațiel.
Hm, ceva era anapoda. Uriașul șoselelor torcea mărunt, tur-tur-tur. Nicio mișcare la bord, însă. Era evident că Migoi trecuse pe aici. Grațiel sorbi cu nesaț mirosul de hidrocarburi arse. Merse după Mohair.
Nu era deloc pregătit pentru spectacolul care-l aștepta pe dreapta autocarului. Ușa era smulsă și aruncată ca o aripă tristă, geamurile sparte. Interiorul fusese devastat de o forță superioară. Deși îi era o foame de lup, Grațiel încerca să înțeleagă ce se întâmplase, proporțiile tragediei pe a cărei scenă intrase.
Scaune eviscerate cu burți buretoase căscate hidos, fragmente de plastic, fâșii de pânză, țesături amputate, mutilate, sticlă, hârtii împrăștiate, urme de ghiare pretutindeni, o capodoperă de haos impecabil. Ce vietate turbată făcuse asta?
Și mai important: unde erau pasagerii, șoferul? Se refugiaseră în halele fabricii? Ori soarta lor era alta, mult mai crudă, mai nemiloasă?
Aceste întrebări, utile ca supape ale tensiunii momentului, nu serveau la nimic altceva. Rezolvarea enigmei cădea pe umerii lui. Pericolul era palpabil. O frică rece îi iriga spinarea. Nemernicul și alunecosul Mohair pierise din nou vederii.
Naufragiat pe o enigmă, în mijlocul dezastrului, dorea din suflet un interlocutor cu care sa dezbată situația.