*132. Alte cadouri.

Astfel debutase luna lui Cuptor a anului 2092 pe Proxima, lună în care se aleseseră cu un alt căţeluş, de fapt o căţeluşă, încă din prima zi a lunii.
Zilele de vară treceau fără ştire una după alta, pe Proxima nefiind deloc fierbinţi, insuportabile, ci doar, ca de obicei, plăcute, cel puţin din punct de vedere al temperaturilor atmosferice. Lucian, Nick şi micuţa blondină merseseră mai multe seri la rând la bordul navei „Vulturul”, pentru a încerca să intre în pasajele secrete de acolo, însă tot nu reuşiseră să afle codul de acces, oricât se străduiseră. Fără ajutorul campionului, totul părea în zadar, însă erau decişi să nu cedeze cu atâta uşurinţă. Astfel, stabiliră să încerce şi în serile următoare, chiar dacă se vor confrunta cu noi eşecuri. Nu disperau doar din cauza unor nereuşite.
Era luni, 7 iulie 2092. Lucian se afla, ca de obicei, la bordul navei albastre, încă de dimineaţă, de foarte devreme. În navă totul era în ordine, nu se întâmplase nimic neprevăzut. Însă Lucian îşi anunţase colegii ca la ora 10.00 cel târziu să fie cu toţii prezenţi pe puntea principală. Cu logodnica lui se înţelesese încă de seara trecută ca ea să vină la ora 10.00 la bordul „Pacifis”-ului. Primii sosiţi erau însă Nick şi Maria, cu micuţul lor Cooky, care se învăţase deja cu ei.
- Deci, Luci, ce s-a întâmplat? îl întrebă blonda, ca de obicei, curioasă.
- Ai răbdare, blondo... Să sosească ceilalţi şi vei afla odată cu ei, replică Lucian, fără a-i explica nimic.
Deci, blondina nu reuşi să afle dinainte motivul pentru care Lucian îi chemase pe toţi la bordul navei albastre, aşa că rămase în aşteptarea celorlalţi, sperând ca aceştia să nu întârzie. Între timp, îşi făcu de lucru cu cei doi căţeluşi, dalmaţianul Spot şi cockerul auriu Cooky-Leo. Colegii sosiră înainte de ora 10.00, ceea ce era bine. Lia se apropie de logodnicul ei, iar acesta o cuprinse zâmbitor în braţe. Renunţă însă la primul sărut din acea zi, pe care-l amână puţin, simţind curiozitatea cu care-l priveau nedumeriţi colegii săi. Deci, începu, după ce Lia se îndepărtă de el:
- Ştiu că sunteţi curioşi şi nerăbdători să aflaţi de ce v-am chemat oare şi de data aceasta, aşa că n-am să amân momentul. Deci, am să vă spun chiar acum. Nu ştiu dacă vi se va părea ceva lipsit de importanţă sau nu, însă vreau să vă spun că peste două zile, miercuri, 9 iulie, va fi ziua lui Sid Kelso şi aş dori ca atunci, la ora întâlnirii, 14.00, să nu fim doar eu şi logodnica mea prezenţi la locul de întâlnire, ci şi voi toţi. În plus, sper că nu trebuie să amintesc şi faptul că Sid va trebui să primească un cadou deosebit din partea noastră. Deci, vreau să aud sugestiile voastre. Şi sper că nu este nevoie să vă amintesc meritele lui Sid, pentru că foarte mult din ceea ce ştim la ora actuală, i se datorează lui.
- Ah, şefu’... Ziua lui Sid?! Zău că nu pricep de ce vrei să venim toţi. Nu neg meritele lui Sid în ceea ce priveşte cunoştinţele noastre actuale, dar Sid şi-a petrecut timpul mai mult cu tine. Iar informaţiile ţi le-a spus ţie.
- Poftim?! se încruntă Lucian a nemulţumire. Bravo, mă! Numai tu puteai spune aşa ceva!
- Păi, şefu’, recunoaşte că am dreptate.
- Adică?! N-am înţeles... Ce vrei să spui prin asta?! se arătă Lucian şi mai nemulţumit de vorbele lunganului. Adică, numai eu beneficiez de pe urma informaţiilor aflate de la Sid? Vouă nu vă sunt de nici un folos?!
- Ba da, şefu’, dar...
- Dar ce, Nis?!
- Nimic, şefu’, renunţă Nis la o dispută cu şeful său, dispută din care n-ar fi avut nimic de câştigat.
- Nu înţeleg ce te nemulţumeşte, de fapt?! insistă Lucian. Ţi-e greu să te deplasezi până la locul de întâlnire sau care-i problema ta?!
- Nu, şefu’... Voi veni şi eu, se înţelege. Nu-i nici o problemă; nu din partea mea.
- Bine, acceptă Lucian. Aşa vreau şi eu, să nu fie nici o problemă. Deci, încă aştept sugestiile voastre. Vă ascult!
- Păi, frumosule... Noi nu ştim ce-i place lui Sid şi ce nu, deci... începu Stela.
- Nu-i nevoie să ştim ce i-ar plăcea, doctore, pentru că, practic, nici eu nu ştiu, recunoscu Lucian. Dar sunt convins că nu-i pretenţios.
- Pretenţios sigur nu este, interveni Nick. Şi te asigur că i-ar plăcea, indiferent ce anume i-aţi oferi. S-ar mulţumi şi cu simpla voastră prezenţă, ar aprecia gestul vostru de a-l felicita cu ocazia zilei sale; n-ar avea nevoie de un cadou. De altfel, ştii foarte bine că aici nu se obişnuieşte să se ofere cadouri.
- Într-adevăr, ştiu, Nick, îl aprobă Lucian. Însă noi obişnuim, iar Sid chiar merită.
- Probabil că se aşteaptă la acest gest din partea voastră, pentru că sigur a aflat despre acest obicei al vostru...
- Nick, iar începi cu „a voastră, al vostru”?! Atenţie la exprimare! Credeam că te-ai integrat deja în echipaj, echipajul nostru, Nick, îi atrase comandantul atenţia, fără răutate.
- Scuze, ai dreptate... Să revenim însă la Sid şi la aniversarea acestuia. Cât despre cadouri, nu cred că va fi surprins că va primi unul, de la... noi, presupuse Nick.
- Surprins sau nu, vreau să-i facem un cadou cu adevărat frumos, deosebit, care să-i amintească de noi cu drag, după plecarea noastră, ori de câte ori îl va privi. Deci... reluă Lucian, privind spre colegii săi şi rămase în aşteptarea sugestiilor acestora.
- Un animăluţ... încercă Maria.
- Nu, blonduţo, nu e timp pentru aşa ceva. Mai sunt doar două zile până atunci, respinse Lucian ideea blondinei. În plus, oricum nu i-am fi făcut un animăluţ, pentru că ar fi aflat cu uşurinţă despre el şi n-ar fi fost nici o surpriză!
- Atunci, poate un animăluţ de pluş, reluă blonda amuzată, completându-şi ideea.
- Unul de pluş se poate, acceptă Lucian, însă imediat adăugă: Dar nu-i de ajuns!
- Nişte bombonele de ciocolată sau prăjiturele, propuse, bineînţeles, lunganul.
- Tu numai la dulciuri te gândeşti mereu? îi reproşă şeful calm, fără asprime în glas. Evident, vor fi şi bombonele de ciocolată, cât şi prăjiturele, Nis... În plus, îi voi face un tort deosebit.
- Un tort?! repetă Nis, ochii albaştri-verzui sclipindu-i în mod bizar, de poftă.
- Da, afirmă scurt şeful. Însă tot nu vor fi de ajuns. Mai ales că astea sunt consumabile, nu vor rămâne ca amintire.
- I-am putea da nişte haine de la noi, nepurtate, sau i-am putea croi unele special pentru el, doar avem destule materiale, propuse Stela. Ne lipseşte însă croitorul.
- Şi totuşi, doctore, este posibil, se arătă Lucian în favoarea propunerii ei. Deci, se va rezolva. Chiar aveam în gând ceva de genul acesta.
- Foarte bine, frumosule, se bucură Stela de faptul că propunerea îi fusese acceptată. Să înţeleg, deci, că tu vei fi croitorul?
- Nu-i nevoie să înţelegi nimic, doctore, îi zâmbi „frumosul”, Stela rămânând convinsă că el era croitorul.
- I-am putea da şi nişte roci, zise Alex.
- Roci?! repetă Lucian, uimit de inedita propunere. Vrei să spui pietre, bătrâne?!
- Da, pietre... Roci; tot una e, explică Alex, apoi, sesizând privirile nedumerite ale colegilor săi, nu doar a comandantului, adăugă: De pe Terra, bineînţeles.
- Pietre de pe Terra?! reţinu Lucian. Ce să facă Sid cu nişte pietre?
- Păi, ce-ar putea să facă? replică Alex, nepăsător. Treaba lui ce face cu ele: Le păstrează, le aruncă; ce contează? Ideea e că... Nu cred că au pietre de pe Terra pe aici. Pentru că sigur nu s-au rupt bucăţi din planeta noastră, care să fi călătorit de-a lungul timpului prin spaţiu şi să fi ajuns sub formă de meteoriţi tocmai pe aici.
- Da, e posibil... acceptă Lucian, îngândurat. Însă nici noi nu avem pietre de pe planeta noastră, la bordul navei.
- Ba, cum să nu... se împotrivi Alex, jutificând: Are geograful nostru destule; ce, aţi uitat?!
- Aşa-i, şefu’, am eu pietre, aprobă Nis.
- Tu, mă?! se miră şefu’, gânditor; îşi aminti o secvenţă din trecut, când dom’ profesor Manea verifica pachetele cu obiecte personale, sosite pentru tinerii din echipaj şi zâmbi. Aşa-i, ai...
- Păi, da, şefu’, rosti Nis, continuând: Mai mici, mai mari, din diferite zone, de diferite feluri, minerale semipreţioase, chiar şi rare... Am destule. I-aş putea câteva dintre ele, păru geograful dispus să renunţe la unele dintre rocile colecţiei sale, bucuros că putea participa cu ceva la cadoul pentru Sid.
- Bine, spuse Lucian încurcat. Cred că se poate, deşi... Roci?! se miră totuşi de idee, părându-i-se puţin trăznită; o acceptă însă: Fie şi pietre!
- I-aţi putea da şi un CD cu un film, îşi exprimă Nick părerea.
- Nick, nu „i-aţi putea”; „i-am putea”... îl corectă din nou comandantul.
- Ah, da; scuze... Sigur, i-am putea, acceptă Nick.
- Un film?! repetă Lucian întrebător.
- Da, doar aţi spus că le-aţi văzut pe toate, de mai multe ori chiar, deci, putem renunţa la unul; mai ales că am văzut şi eu câteva filme până acum şi mi-au plăcut, îşi susţinu Nick propunerea. De ce n-ar vedea şi el, măcar unul? Presupun că şi lui i-ar place... Totuşi, aş vrea să-i oferim unul pe care l-am văzut şi eu.
- Bine, fu de acord Lucian. Deci şi un CD, sau chiar mai multe. Rămâne de văzut pe care le vom alege, de preferinţă unele pe care să le fi văzut şi tu, Nick. Cred că e o idee bună.
- Chiar e o idee bună, întări blonda, lăudându-şi soţul: Bravo, iubitule!
- Eu i-aş putea face ceva electronic, presupuse campionul. Ceva micuţ, drăgălaş, inteligent...
- Un fel de jucărie, sau un joc electronic? îi ceru lămuriri comandantul.
- Ceva de genul ăsta; orice ar fi. Poate ambele. Mă mai gândesc. În orice caz, ceva amuzant, haios... preciză Mihai.
- Deci, nu vreun aparat care să se întrebuinţeze la ceva anume? întrebă Lucian.
- Nu! Fără aparatură, respinse Mihai ideea. Aparate din astea au şi ei pe aici, destule, de orice fel, cu diverse întrebuinţări; în plus, sunt mult mai performante decât ale noastre şi mai uşor de folosit, deci, n-are rost să mă complic. În schimb, ce-am zis mai înainte, cred că s-ar putea. Ar fi interesant.
- De acord, campionule, îl aprobă Lucian.
- Deci, eu am să mă ocup de acest gen de cadou, zâmbi Mihai.
- Lucian... Aş putea face şi eu o propunere? interveni Ly, privind pentru câteva clipe spre comandantul misiunii, aflat, evident, lângă sora ei, Lia.
- Sigur, Ly, o aprobă el, invitând-o să-şi spună părerea: Spune, te rog!
- Aţi putea compune o melodie pentru el, un cântecel, sau chiar mai multe, pe care să le înregistraţi pe un CD, un cântecel cu un... Cum se spune?! se întrebă Ly încurcată, însă tot ea găsi răspunsul în clipele imediat următoare: Ah, da, un videoclip, cu voi, evident.
- Bună idee, Ly, aprecie Lucian cu seriozitate, îngândurat. Cu o singură corecţie, însă... Am să-ţi spun şi ţie ceea ce-i repet fratelui tău, ori de câte ori ar fi nevoie. Deci, nu cu „voi”, Ly, ci cu „noi”.
- Ah, da... Sigur, noi, murmură ea nedesluşit.
- Bun... Deci, câteva melodii pentru Sid... Da, s-ar putea, bineînţeles. De ce nu?! Însă pentru un videoclip... Nu cred că am avea suficient timp să realizăm unul; e destul de dificil. Pentru aşa ceva, trebuia să ne ocupăm mai din timp, nu cu doar două zile înainte de termen.
- Atunci, cel puţin vreo câteva cântecele, compuse de voi; noi... se încurcă Ly, adăugând apoi: Cu versuri, ale căror texte să fie scrise tot de... noi. Ar fi cu adevărat interesant. Cel puţin aşa cred eu, presupuse ea.
- Şi ai dreptate, o completă Lucian.
- Sau am putea să-i dăm ceva vechi, de la noi, de pe Terra, un obiect de colecţie, o piesă de muzeu, din secolele trecute, indiferent despre ce ar fi vorba, aduse şi logodnica lui o propunere, destul de inedită.
- S-ar putea, o aprobă el fără întârziere, zâmbindu-i admirativ. Dar mă tem că nu avem aşa ceva la bordul navei noastre.
- Te temi degeaba, Luci, îl contrazise logodnica. Pentru că am eu, în rezerva mea, desigur.
- Serios?! Tu?! se miră el sincer. N-am observat niciodată.
- Pentru că n-ai cotrobăit niciodată prin rezerva mea, deşi ai fi putut... Şi îţi sunt recunoscătoare pentru asta.
- Mda... privi el în continuare spre logodnica lui. Şi la ce obiect vechi te gândisei?
- Nu ştiu; nu m-am gîndit încă la unul anume. Dar le voi aduce pe cele pe care le am, pentru că nu sunt foarte multe, le veţi vedea toţi şi vom stabili împreună pe care să i-l oferim, dacă veţi considera că merită vreunul să fie oferit în acest scop, propuse Lia.
- Foarte bine, aprecie Lucian. Mi-am notat sugestiile voastre. Vom vedea asupra cărora ne vom opri atenţia şi ce anume vom alege să-i oferim, dintre toate acestea.
- Un moment, frumosule. Noi ţi-am spus sugestiile noastre. Tu n-ai nici una, pentru prietenul tău?
- Ba da, doctore. Bineînţeles că am. Şi pentru că tot veni vorba despre asta, am să vă arăt ce anume pregătisem eu pentru Sid, de ziua lui. Deci, aşteptaţi-mă puţin! Revin imediat, spuse el, pornind grăbit spre rezerva lui.
- Luci, vin cu tine, îl anunţă logodnica.
El se opri, privind spre ea.
- Dar... începu ceva ce s-ar fi dorit să fie o negare, însă întâlnindu-i privirea, se înmuie pe dată şi-i zise blând, aprobator, aşteptând-o: Bine. Poţi veni.
Ceilalţi nu comentară, deşi remarcaseră toţi modul în care Lia îşi exercita influenţa asupra logodnicului ei, cel care era, totuşi, comandantul lor. De la un timp, se temeau că Lia ar putea reuşi să-i schimbe comportamentul, deşi nu aveau motive justificate pentru asemenea temeri. Ce dacă el îi dădea ascultare logodnicei sale? Cu siguranţă că aceasta nu-i va cere niciodată ceva imposibil de realizat sau deplasat şi nici nu va încerca să-l îndepărteze în vreun fel sau altul de colegii lor, sau să-l determine să fie mai dur cu ei, rece, distant. Deşi, bineînţeles, nu i-ar fi imposibil, i-ar sta în putere... Ar fi suficient un singur cuvânt de-al ei sau o privire rugătoare şi gata! Dintr-o dată, totul s-ar schimba, radical! Dar nu... Ce motive ar fi avut Lia să procedeze astfel?! Aş... Nu era posibil!
În curând cei doi reveniră pe puntea principală. Lucian ţinea în mână ceva ce semăna a fi... picturi. Şi într-adevăr, chiar asta erau. Nişte pânze pictate de el, pe care le desfăşură, dezvăluind astfel tema abordată. Picturile erau în număr de trei. În prima erau înfăţişaţi ei toţi, îmbrăcaţi în uniforme, alături de Sid şi de sora lui, Sonya, chiar în marele oraş artificial de sub cupolă. Colegii o priviră încântaţi. Pictura era perfectă! Într-adevăr, foarte reuşită, până la cele mai mici detalii, vizibile şi acelea.
- Uau... Impresionant, aprecie Nick, neputându-se abţine. Frumos, Luci. Chiar foarte frumos! Şi foarte reuşit. Splendid! Felicitări!
- Chiar îţi place? se miră Lucian.
- Dacă-mi place?! repetă Nick, întrebător. Sincer?! E perfect! Nu pot să-mi dau seama cum ai reuşit atât de bine să redai figura fiecăruia, cu atâta exactitate. Ba chiar şi oraşul... Scuză-mă că te întreb, dar unde erai când ai pictat pânza asta?
- Evident, aici, la bordul navei, preciză Lucian.
- Deci, nu acolo, la faţa locului... Incredibil! Cum ai reuşit să reţii atâtea detalii?
- Ţi-am mai spus că am o bună memorie, răspunse Lucian.
- Acum m-am convins de acest lucru, replică Nick, îngândurat.
- După cum poţi observa, apari şi tu în pictură, alături de noi. De fapt, evident, alături de blondină. De asemenea, apare şi sora ta, Ly, bineînţeles, alături de Mihai. Iar la mijloc este şi tatăl vostru, domnul To Kuny; dânsul nu în uniformă, ca noi, ceilalţi.
- Da, am remarcat, zise Nick. Şi-ţi sunt recunoscător pentru asta. E tare drăguţ din partea ta că ne-ai inclus în pictură, ca şi cum am face parte din echipaj.
- Păi, chiar faceţi parte din echipaj, îl corectă Lucian, uimit că încă avea îndoieli în această privinţă.
- Sigur, am înţeles asta... aprobă Nick, surâzător.
Lunganul se apropie de pictură, pentru a o observa mai bine, cu atenţie.
- Şefu’, nu crezi că m-ai făcut prea înalt?!
- Auzi la el, cine se plânge?! Păi, Nis, dacă nu ştiai, chiar eşti înalt, doar nu-i o noutate.
- Da, dar aici, în pictura ta, par şi mai înalt decât sunt în realitate.
- Nu-i adevărat, mă, îl contrazise Lucian. Dacă vei privi cu mai multă atenţie, vei observa că raportul este corect. Deci, eşti exact aşa cum trebuie să fii, totul este apreciat corect, din toate punctele de vedere.
- Da, şefu’, dar n-ai fi putut să faci în aşa fel încât să par puţin mai scund, măcar în pictură?!
- Nu, mă, pentru că trebuie să reprezint realitatea.
- Eh... Şi ce se întâmpla dacă deformai puţin realitatea? Ce contează o mică abatere?
- Contează, Nis! Foarte mult, replică Lucian cu seriozitate.
- Bine, şefu. Dacă zici tu, aşa e, aprobă Nis, cercetând şi mai atent pictura. Vai, şefu’, până şi în pictura asta a ta mi-ai făcut ochii de o culoare imprecisă; nici verzi, nici albaştri.
- Normal, mă, doar aşa îi ai în realitate.
- Ştiu, şefu’. Dar chiar trebuia să respecţi şi acest amănunt?
- Bineînţeles că trebuia să-l respect. Orice detaliu, oricât de mărunt şi neînsemnat poate părea, e foarte important, explică Lucian.
Lunganul nu adăugă nimic. Nu avea motive să se declare nemulţumit. Şeful său avea, totuşi, dreptate; pânza era foarte bine realizată, cât mai aproape de adevăr. Era uimitor modul în care Lucian reuşise să redea cu exactitate totul. În a doua pânză era reprezentat un peisaj de pe Terra, fără prezenţa cuiva; doar un cadru natural. Iar în cea de-a treia pictură era Sid, alături de familia lui, adică, sora lui, Sonya şi părinţii lor, domnul Ned Kelso şi doamna Cora Kelso.
- Asta-i bună, exclamă Nick, uluit. Ai reţinut până şi cum arată părinţii lui Sid!
- N-a fost deloc prea greu, rosti Lucian, cu modestie. Deci, pe care dintre cele trei picturi credeţi că am putea să i-o oferim?
- După părerea mea, dacă vei ţine cont de ea, pe toate trei, îşi expuse Nick opinia. Pentru că merită. Iar lui Sid o să-i placă, foarte mult.
Iar cum ceilalţi îl susţinură pe Nick, rămase stabilit să-i dăruiască lui Sid toate cele trei pânze pe care le pictase talentatul lor comandant. După ce hotărâră asupra pânzelor, Lia aduse din rezerva ei câteva obiecte vechi de pe Terra, iar Nis pietrele lui, sau doar o parte dintre acestea. Dintre obiectele vechi aduse de Lia, se opriră asupra unei pendule, adică un ceas de perete mecanic, ce „bătea” ora exactă din jumătate în jumătate de oră, o pendulă care, în ciuda vechimii sale, era încă în stare de funcţionare; în plus, fiind bine înntreţinută, arăta ca nouă.
Nis aduse şi el câteva pietre, de diverse dimensiuni, provenite din diverse locuri de pe Terra. Dintre toate se remarcă una mai mare, de provenienţă vulcanică, un „bolovan” veritabil, cu un aspect deosebit, care chiar arăta bine, deci, îl puseră de-o parte, alături de alte câteva pietre mai mici, minerale semipreţioase din peşterile Terrei. Restul pietrelor fu transportat înapoi în rezerva lunganului, ajungând la locul lor, în colecţia geografului.
Strânseseră până în acel moment trei pânze pictate de Lucian, o pendulă veche şi câteva pietre. Trecură apoi la verificat CD-urile cu filme. Aleseră trei dintre ele, cu filme pe care le văzuse chiar şi Nick şi le puseră deocamdată alături de celelalte obiecte. Fiecare CD conţinea cel puţin câte două-trei filme, pe unul dintre ele, fiind un film romantic, de dragoste, o comedie şi un thriller; pe un altul, un film poliţist, unul de acţiune şi un film animat (desene animate); iar pe al treilea CD, un film SF, unul de aventuri şi unul de animaţie computerizată. Nu aleseră deloc vreunul de groază, din motive lesne de înţeles. Şi întrucât trecuse puţin de ora 13.00, Lucian îşi anunţă colegii:
- Eu şi logodnica mea trebuie să plecăm acum. Îl vom lua şi pe Spot cu noi.
- Atunci putem pleca şi noi, rosti Alex, foarte firesc.
- Nu, voi nu, îl contrazise Lucian.
- De ce nu, comandate?! se miră Alex.
- Păi, bătrâne... Pentru că cele trei pânze au nevoie de trei rame, pentru a deveni tablouri, explică Lucian.
- Oh, nu... Nu din nou! exclamă lunganul a nemulţumire.
- N-am auzit bine; ai spus ceva, Nis?
- Eu, şefu’?! Nu, n-am zis nimic.
- E ceva ce nu-ţi convine, lungane?
- Nu, şefu’... Mie-mi convine. Totul!
- Bine, mă... Pentru că diseară, când mă întorc, vreau să văd ramele gata. Ne-am înţeles?
- Sigur, şefu’... ’Ţeles, rosti lunganul, însă tot mormăi ceva dezaprobator, neclar, să nu fie auzit, în special de „şeful”.
- Eu şi Nick oricum rămâneam în navă până mai târziu, aşa că poţi pleca liniştit, zise blonda.
- Şi eu rămâneam, adăugă Mihai. Ca să mă ocup de jucărioara aia amuzantă.
- Nu-ţi face griji, frumosule, vom face şi ramele alea, îl asigură Stela.
- Bine, doctore. Iar când ne vom întoarce eu şi logodnica mea, ne vom ocupa toţi de cântec. Apoi îmi vor rămâne de făcut tortul, prăjiturile şi vreo câteva obiecte vestimentare, enumeră el ceea ce rămânea pentru el.
- Ah... Deci, totuşi, tu eşti croitorul, remarcă zâmbind Stela, căci se dăduse singur de gol.
- Probabil, acceptă el parţial afirmaţia doamnei doctor. Dacă nu se oferă altcineva, voluntar, să se ocupe de îmbrăcăminte, tot ce se poate să-mi revină mie această îndeletnicire.
Normal că nici unul nu-şi oferi de bună voie serviciile, nefiind dornici să „devină” croitori, mai ales că habar n-aveau de croitorie. Prin urmare, evident că tot „şeful” rămânea să se ocupe şi de acest aspect, însă seara, când se va întoarce în navă. Deocamdată, plecase cu logodnica lui şi cu dalmaţianul Spot, iar colegii lui rămăseseră să se ocupe de ramele pentru pânzele pictate de comandant şi de celelalte cadouri destinate lui Sid Kelso, cel cu care Lucian se întâlnea zilnic la ora 14.00, încă de luni, 26 ianuarie 2091, deci, la numai câteva zile după ce au ajuns pe suprafaţa Proximei. Iar de vreo câteva luni, mai exact de marţi, 4 martie 2092, participa la aceste întâlniri, alături de fratele ei şi Sonya, însă principalul „ghid” fusese Sid, timp de mai bine de un an şi 4-5 luni. În ceea ce o privea pe frumoasa lui logodnică, Lia, ea participa la aceste întâlniri zilnice de vreo 8-9 luni, încă de marţi, 6 noiembrie 2091, evident, cu mici excepţii, când absentaseră, pe rând, când unul, când altul, din diverse motive.
- Deci, îţi plac obiectele vechi, de muzeu?! o întrebă Lucian pe logodnica lui, în timp ce se îndreptau spre locul de întâlnire cu fraţii Kelso.
- Poftim?! replică ea, în loc de vreun răspuns.
- Păi, după cum am avut ocazia să observ chiar astăzi, le colecţionezi.
- Da, e una dintre pasiunile mele, recunoscu ea.
- Hmm; ciudată pasiune... Atunci, ar trebui să fiu mândru că nu demult m-ai asemuit cu o relicvă din antichitate, o piesă de muzeu.
- Ah, atunci, când cu mătura... Da, poate ar trebui, surâse ea.
- Ai vrea să mă colecţionezi şi pe mine?!
- Mă mai gândesc, rosti ea, cu un aer misterios. Ai fi o piesă importantă a colecţiei mele, valoroasă chiar.
Ajunseră la timp la locul de întâlnire; în acea zi, Lucian făcu tot posibilul să nu întârzie prea mult în compania celor doi fraţi Kelso, doar atât el, cât şi colegii lui, aveau destul de mult de lucru la bordul navei albastre. Prin urmare, se despărţiră la ora 17.00, ceea ce nu reprezenta ceva neobişnuit, doar se mai despărţiseră şi altădată la acea oră, ba chiar de destule ori. Iar pentru a ajunge cât mai repede pe puntea principală a „Pacifis”-ului, utilizară un avion, pe care-l pilotă nimeni altul decât Lucian. Şi evident, ajunseră în numai câteva minute. Colegii se mirară de faptul că se întorseseră atât de repede, însă între timp, reuşiseră şi ei să termine de înrămat cele trei picturi, pe care i le aduseră comandantului, ca acesta să-şi exprime părerea.
- Deci... îl invită Stela să-şi spună impresia. Îţi plac sau nu, frumosule?
- Bineînţeles că-mi plac. Aţi fost foarte eficienţi.
- Păi... Adevărul e că ne-au ajutat şi cei doi roboţi, şefu’, recunoscu lunganul.
- Asta explică totul, se dumiri Lucian, zâmbind. Dar nu-i nimic rău; tot ceea ce contează e că v-aţi descurcat, cu sau fără roboţi. Vă felicit oricum. Aţi făcut treabă bună.
- Prostii... şuieră Nis a nemulţumire. Tu ai pictat singur, fără ajutorul roboţilor şi te-ai descurcat admirabil. Pe când noi nici măcar nişte rame n-am fost în stare să le facem singuri.
- Lasă, mă... Poate altădată vă veţi descurca mai bine şi singuri, fără ajutorul roboţilor, presupuse împăciutor Lucian.
- Poate, şefu’, replică scurt Nis.
- Luci, am ales câteva animăluţe de pluş, îl anunţă blondina, indicându-i trei astfel de animăluţe: un leu, un iepuraş şi un dinozaur (despre care blonda preciză că reprezintă un velociraptor).
- Foarte drăguţe, blondo, dar pe care dintre acestea i le vei da? aprecie Lucian, adăugând însă întrebarea de rigoare, „care?”.
- Nu ştiu, n-am decis încă, rosti îngândurată Maria. Pe toate trei s-ar putea?
- Toate trei?! repetă Lucian întrebător, zâmbind încurcat. Sigur, n-ar fi imposibil. Deci, s-au adăugat cadoului şi aceste trei animăluţe de pluş. Până acum, e bine.
- Şi ce zici de trăznaia asta a mea? îl întrebă Mihai, prezentându-i „trăznaia” concepută de el între timp.
Lucian cercetă atent obiectul albăstrui, de vreo 40-50 cm înălţime şi rosti, parcă neîncrezător:
- Bine, dar... Asta-i „Pacifis”, cumva?
- Exact, exclamă bucuros campionul. Şi ghici cine-i în interiorul ei?
- Păi... Cine? întrebă Lucian.
- Evident, noi; cine altcineva?! preciză Mihai zâmbitor. Totul este electronic, iar chestia e tare „isteaţă”, datorită microcipului ataşat, continuă campionul să-şi prezinte „trăznaia”. Micuţa „Pacifis” chiar simulează puţin zborul navei noastre, înălţându-se uşor, silenţios, nu prea mult, după care coboară. Iar când atinge „solul”, se deschide trapa şi ieşim... noi! Sunt prezenţi chiar şi cei doi roboţi, cât şi Ly şi Nick, evident. Ce zici?! întrebă campionul, după o mică demonstraţie.
- Uau... Ce-aş putea spune?! Cred c-am rămas interzis, fără replică, rosti Lucian.
- Deci, îţi place sau nu? păru nelămurit Mihai.
- Dacă-mi place?! se miră Lucian. E absolut senzaţional! Uluitor! Impresionant! Fantastic! Nemaipomenit... Vrei mai mult de atât?!
- Nu, mersi. Cred că e de ajuns, zâmbi campionul, amuzat. Mai ales având în vedere că n-am terminat. Numai să am timp suficient...
- Nici n-ai terminat?! păru Lucian uimit. Păi, ce-ar fi de adăugat?
- Cum ce-ar mai fi?! O mică parte din oraşul de sub cupolă; Sonya, Sid, Dick, foarte probabil şi domnul Kuny... Stai să vezi când va fi gata, se entuziasmă Mihai.
- Hmm... zâmbi Lucian. Bravo, campionule! M-ai lăsat mut de uimire, fără cuvinte. E fenomenal! Dar cum se mişcă toate figurinele astea?!
- Pentru că le-am înzestrat pe fiecare cu câte un microcip. Figurinele execută întocmai programul realizat de mine pe computer. Sper că o să-i placă şi lui Sid.
- Să-i placă doar?! Cred că o să fie absolut încântat, zise Lucian, ferm convins de acest lucru.
Ceilalţi nu spuseră nimic, nici un cuvinţel. Urmăriseră „spectacolul” cu adevărat muţi de uimire, fără a avea vreo replică, vreunul dintre ei. Aproape că-şi uitaseră gurile căscate la văzul acestei „trăznăi” a campionului, deşi observaseră ei că Mihai era foarte concentrat asupra jucărioarei sale, în timp ce ei se ocupau de ramele pentru cele trei picturi, dar habar n-aveau ce „cocea” mintea campionului acolo. Nici prin gând nu le-ar fi trecut că Mihai ar fi capabil de aşa ceva. Glasul comandantului lor îi trezi însă la realitate:
- Să ne ocupăm de cântecel acum. Vreau să aud propuneri... Hai, veniţi cu idei! Avem nevoie de muzică, text, deci, de melodie şi versuri, dar mai ales de un intrepret. Deci, cine va cânta?
- Tu, propuse, evident, logodnica lui.
Ceilalţi îşi îndreptară brusc atenţia spre el; îl mai auziseră ei cântând o singură dată, chiar de ziua logodnicei sale, când primise poruncă să cânte o melodie, fiind urcat pe masă. Da, îşi amintiră că le plăcuse vocea lui... Lucian privi fix spre Lia, însă dacă intenţiona ca prin acea privire să-i reproşeze ceva, nu reuşea deloc, fiindcă ochii lui exprimau orice altceva, cu excepţia unui reproş la adresa ei. Mai curând exprimau dragoste, iubire şi doar atât, fiind privirea unui îndrăgostit.
- Frumosul, să cânte?! Foarte interesant, replică Stela.
- Într-adevăr, foarte, o aprobă Lia.
- Ziua asta devine din ce în ce mai neobişnuită, aprecie blonda, gândindu-se la „trăznaia” campionului, care întrecea orice închipuire, cât şi la faptul că Lucian va cânta în acea seară.
Şi în scurt timp, compuseră împreună muzica şi textul pentru „cântecel”, pe care-l interpretă comandantul lor, încântându-le auzul celor prezenţi pe puntea principală, cu vocea lui fermecătoare. Înregistrară cântecul pe un CD, pe care-l adăugară „grămăjoarei” de cadouri, destinată lui Sid. Afară se înnoptase deja, pentru că trecuse de ora 22.00, prin urmare Stela luă cuvântul:
- Frumosule, ar trebui să plecăm totuşi acum; e destul de târziu. Dacă mai e nevoie, venim şi mâine.
- Sper să nu mai fie nevoie, doctore. Şi e-n ordine, puteţi pleca; într-adevăr, e destul de târziu, rosti aprobator frumosul.
- Cum aşa, frumosule?! Voi doi rămâneţi?! se miră Stela.
- Nu noi, ci doar eu, doctore, o corectă Lucian. Deci, v-aş ruga să o luaţi pe Lia cu voi.
- Dacă ne rogi tu, s-ar putea să o luăm; altfel, nu, glumi Stela.
- Luci, s-ar putea să vin şi eu mâine, ca să-mi termin „trăznaia”; azi n-am reuşit, zise Mihai.
- Sigur, campionule. Poţi veni, îl aprobă Lucian.
- Vom veni şi noi, îl anunţă Maria. Cu Cooky, pentru că-l luăm cu noi acum.
- Sigur, blondo. Vă aştept, îi zâmbi Lucian, apoi îşi întoarse privirea spre logodnica lui: Îmi pare rău, Lia, trebuie să rămân; mai sunt atâtea de făcut...
- Nu-ţi face griji, înţeleg, îl asigură Lia. Şi dacă vrei, voi veni şi eu de dimineaţă.
- N-ar fi deloc rău, acceptă el, de altfel încântat de idee.
Apoi ceilalţi plecară, la bordul navei rămânând doar Lucian, cei doi roboţi şi dalmaţianul Spot...