În una din seri venisem atât de obosiţi de la muncă, mie nu mai mi-a trebui nimic, după duş m-am aşezat în sufragerie cu telefonul în mână, atunci când nu aveam chef de nimic sau eram obosit, răsfoiam pozele din telefon, făcusem câteva poze casei, chiar şi de pe trotuarul celălalt, ba în una îl prinsesem fără să ştie pe Andrei, cu mama lui, ea îmbătrânise destul de mult, dar asta este viaţa.
- Ieşi la alergat dragă, te aşteaptă baba?
- Vanda, te rog spune-i că nu ies în astă seară. Sunt rupt!
- Dă să văd. Eşti nebun! P-ăştia de ce i–ai prins?
- Erau acolo, nu am controlat ce mi-a ieşit pe moment, obiectivul meu era casa dragă.
- Înţeleg.
- Ce ai cu ea?
- Nimic.
- Poate că era necesar să pun pe cineva să taie iarba, doar atât.
- Dacă luai telefonul mândrei din poză, puteai suna şi-i trimiteai bani pentru serviciul acesta.
- Ha, ha, ha! Eşti nebună! Tu deja turbezi că-i vezi aici, dar să mai vorbesc cu ei.
- Probabil că ai dreptate, dar nu prea cred că m-ar fi afectat aşa de tare pe cât crezi. Recunosc, mai am istericalele mele câteodată, dar asta nu înseamnă că exagerez.
- Puteam măcar să vedem ce conţine sacul acela Vanda, doar din curiozitate?
- Hainele unchiului tău, câteva perechi de mănuşi furate, bănuiesc că mai spăla pe la baie sau îşi făcea treaba aia urâtă în dormitor, fiind singurul supravieţuitor, asta cred că mai era plăcerea lui.
- Eşti atât de rea, fetiţo!
- Ce, tu crezi că nu o iei pe scurtătură, e mai uşor aşa, până mă încălzeşti, îmi vine mie şi-ţi trece ţie, şti cum este.
- Vanda, credeam că eşti mai…
- Obiectivă, nu! Cu cine! O ai atât de flască, încât nici nu mai am de-o mângâiere acolo, aşa că nu te mai uita lung după Matilda, poate nu ştie să se facă singură lângă tine, în timp ce ţi-o masezi ca pe plastilină.
Am ieşit cu baba aceea la alergat că nu mai era chip cu Vanda, chiar nu ştiu ce o apucase, dar gândul care m-a străfulgerat în timp ce alergam a fost să dau o fugă acasă, măcar să văd ce conţine sacul acela, aşa că a doua zi am aflat cu stupefacţie că nu mai aveam nici o zi de concediu, cele mai multe zile le pierdusem cu casa aceea, iar câteva le luasem primăvara pentru a vedea Parisul, poate de aceea era atât de nervoasă şi Vanda.
Baba mă observă că-s cu capul în nori, fiind fără control asupra efortului, oprindu-mă din alergat, pur şi simplu îmi zise.
- Dacă nu-ţi dozezi efortul, nu facem mare brânză, iar mâine or să ne doară muşchi, facem febră.
- Mă iertaţi doamna Klara! Sper că nu sunteţi supărată pe mine?
- Prefer să fac febră musculară din alt motiv, ştiu că acum sexul este mult mai rapid, nu ai timp prea mult la dispoziţie că nu mai ai cu ce după aceea.
- Da, probabil că din acuza aceasta…
- Vrei să facem una mică… de şcoală, văd că nu şti să-ţi dozezi efortul.
- Ha, ha, ha! Nu cred că… ştiam că sunteţi căsătorită, încă.
- Da, asta nu are nimic de-a face cu ce-ţi spun eu aici, doar ne antrenăm fiule, cred că domnişoara Vanda, are mari probleme cu tine.
- Chiar şi dumneata îi spui domnişoară! Ha, ha, ha! E drept că n-o mai facem ca la prima întâlnire, dar rutina ne mai scade din apetit sau alte griji.
- Grijile apar la doamne, cu care greu se deprind, la domnişoare nu cred că există această problemă.
- Chiar despre asta vorbeam zilele trecute cu Vanda, dar nu văd legătura unei astfel de lecţii, cum vreţi să-i spuneţi.
- Uite vezi! De emoţie, nici nu mai şti să mi te adresezi tinere! Deja foloseşti persoana a doua şi nu se face asta cu o persoană cu care urmează să faci o partidă de sex. Zicând aceasta îmi masă mădularul şi spre surprinderea mea acesta reacţionă, dar acest lucru nu mi-l puteam explica şi pace, cum de am reacţionat aşa cu, cu… baba aceea, poate experienţa.
- Doamnă, vă rog frumos!
- Avem cu ce! Asta este cel mai important.
- Da, nu avem unde! Ha, ha, ha! Am râs eu uşurat, dar baba mă împinse imediat peste gardul viu căzând pe gazonul moale, eram la adăpost de aleea aceea pustie, nu-mi venea să cred, iar baba scoase deja obiectul munci suindu-se pe mine şi gâfâind ca un tren cu aburi. Totul s-a petrecut atât de repede, încât nu s-a împotrivit nici unul din noi să se termine la timp, mai ales eu, care nu voiam să dorm în noaptea aceea în arestul poliţiei.
- Vezi! Cam aşa se face tinere, când nu mai timp de pierdut cu tot felul de mângâieli care te slăbesc mai mult. Acum mai alergăm şi noi! Hai scoală-te! Somnul de după, îl faci după duş.
- Nu ştiu ce să zic, dar chiar m-am simţit bine.
- Şi eu, dar sper că rămâne între noi.
- Categoric, doamnă.
- Klara! Şi-acum fugi! Te bag la prelungiri şi nu ştiu dacă o putem realiza.
- Aveţi dreptate.
Bineînţeles că nu s-a mai realizat nici o lecţie de acest fel, dar de alergat am făcut-o, poate de frica aparenţelor, totuşi rămăsesem cu gândul la seara aceea care chiar mi-a dat un imbold în relaţia mea viitoare cu Vanda, care era şi nu, mulţumită, pentru că ei îi plăceau preludiile lungi.
Iarna veni iremediabil, bine, nu ca acasă, dar destul de consecventă, cu ploi reci, care te făceau să tuşeşti seara când ajungeai acasă, iar anul se scurse cu rele şi cu bune, venind primăvara. De data asta voiam să merg acasă să fac îngrijirile necesare curţii de acolo, dar Vanda mă anunţă că s-au strâns câteva zile libere, pe care ar fi bine să le petrecem în Italia, cu nişte prieteni de băutură de pe acolo. Nemulţumit am acceptat, ajungând la ideea ei că nu este bine aşa cum am constat de altfel de la începutul acestei incursiuni, să ai o proprietate în ţară care poate genera cheltuieli inutile, dar mai ales nu poate fi îngrijită cum se cuvine.
Plimbarea în Italia m-a deconectat, Veneţia fiind una din locaţiile mele speciale pe care o veneram de la un timp, toate acele locuri miraculoase care păreau că plutesc, iar oameni îndrăgostiţi îşi făceau declaraţii de dragoste acolo unde considerau ei că este romantic. Nu pot nega că o noapte acolo mi-a arătat cum se renasc simţămintele umane, cum sunt mai aproape de divinitate, acei stimuli care credeam că au adormit.
Vanda, tandră, plină de dragoste, reală, nu ştia cum să-mi mai facă pe plac. Ieşirile seara cu prietenii aceia erau fantastice, nu ştiam ce vorbim, dar logoreea aceea ne făcea bine efectiv, faptul că eram acolo printre atâtea limbi vorbite la un loc, ne reconforta, făcându-ne limbuţi fără să bem alcool.
La nu moment dat Hansen, un irlandez care muncea alături de noi în azilul de tip spital, îmi spuse că nimic nu se compară cu libertatea, iar fără ea omul nu se poate exprima sau exprimările sale devin lipsite de esenţialitate. Omul agnostic, are nevoie în fiecare zi de o nouă dovadă, că inteligenţa lui nu este depăşită de realităţile înconjurătoare, că este acolo unde este, datorită alegerilor sale, pe care nu are voie să le tăgăduiască niciodată, deoarece asta l-ar dărâma efectiv. Erau vorbe atât de profunde, atunci mi-a venit ideea poate proastă să-l întreb ce facem cu locurile unde am luat viaţă, de unde am fugit datorită tumultului de emoţii care ne-au asaltat, cum ne revanşăm faţă de acele locuri. Cu lacrimi în ochi mi-a arătat canalul din faţa noastră, dar lacrimile vorbeau de la sine. Mi-a părut rău că am oprit practic acel tumult de trăiri de moment pot spune, dar trebuia să-i arăt că trecutul ne bântuie, poate nu era momentul, dar da, subjugarea trecutului pe mine mă bântuia, poate bătrâneţea era de vină, gândeam în acel moment, râzând, iar Hansen, mă aplaudă, cu toate că nu ştia la ce mă gândeam, dar lacrima scăpată în colţul ochiului nu-i scăpă acestuia făcând gestul cu mare aplomb, iar fetele la rândul lor ajungându-ne din urmă, ne întrebară de ce aplaudăm, lucru care era greu de explicat şi cui, pentru că cea care fugea cel mai tare era Vanda, de soţia lui Hansen chiar nu ştiam nimic, dar lucrul cel mai frumos era faptul că îl urmase fără şovăire. La un timp am întrebat-o de ce a acceptat să plece de acasă, dar ea mi-a răspuns foarte candid, că în primul rând este catolică, iar când te căsătoreşti cu un bărbat trebuie să o faci cu mare discernământ, pentru că nu mai poţi divorţa, iar asta duce la faptul că este acolo cu noi fără să şovăie. Am rămas pur şi simplu stupefiat, pentru că doar ce vorbisem cu soţul ei despre libertate, dar la ei era doar în doi de exemplu, nimic nu putea ieşi din planul familiei care era sfânt sau aşa vedeam eu lucrurile în acel moment, fiind orbit de amintirile concediului din anul ce a trecut. Realizam cu greu să nu fac ce vreau, când vreau, bine în limita bunului simţ, acum facem excepţie de baba cu care alerg de ceva timp, care deja mă face la toate eforturile ce le depunem noi, ceva exerciţii de după, care zice ea, ne ajută să nu facem febră, dar nu asta voiam să zic, dacă eram acolo era pentru că aşa am hotărât, pentru că mi s-a părut prin excelenţă că lumea este mai altfel, nu pot spune mai bună, pădure fără uscături nu se poate, să spunem mai ordonată. Citeam într-o carte, iar la un moment dat, un personaj spune că numai britanicii sunt capabili să trăiască cu regularitate în locuri străine faţă de locul lor de baştină, dar iată-ne suntem cu miile la ei acasă, noi nu suntem o naţiune care face asta, abia după aceea mi-am explicat-o, ei o făceau printre sălbatici pentru a-i civiliza, noi o facem pentru a ne civiliza, nu suntem la nivelul insulelor pe care le deţin ei sau teritoriilor cărora cred că nu le ştie numărul, pentru a veni să ne civilizeze, eventul să ne schimbe modul de gândire, aşa cum o făcea bietul Hansen, simţindu-se departe de casă.
Iluzia care dispare imediat atunci când vine vorba de casă, precum că locurile acelea îţi pot oferi mult, mai multă largheţe în relaţiile sociale, se destramă ca un fum care se pierde, orice formă ar avea, uneori ne amuzăm scoţând cerculeţe, dar tot dispar. Mergeam la muncă, dar ceva mă mânca, iar acel ceva nu mai era casa aceea imensă, poate sacul din gară, care putea să-mi dea ceva răspunsuri, venindu-mi mereu în gând gluma Vandei, cu mânuşile şutite să şi-o frece, care chiar mă făcea să râd, îl şi vedeam pe moş cu mânuşile în mâini, doar pentru a simţii că este de fapt ceva mai străin decât pielea mâinilor sale.
- Alo! Mai muncim şi noi astăzi! Vezi că eşti la rând, te cheamă alarma! De câteva zile, tot aşa o ţii, pierdut în spaţiu, noi suntem pe pământ, Eduard.
- Ai dreptate! Nu ÅŸtiu ce-i cu mine!