- Acum ai să plângi, ce naiba! Şi nu mai bea din sticla aia. Stai să facem focul şi
să mâncăm ceva!
- Nu pot să mănânc nimic, nu mi-e foame.
- Hai că nu mai e mult până în Lala Mare, şi de-or mai fi jnepeni de foc vă fac şi
o supă. Până vin ăştia bem un coniac şi ne mai uităm în jur. Or mai fi păstrăvi în Lala?
- Nu ştiu, n-am auzit nimic. Mai ştii când a apărut deasupra lacului arabul ăla
şchiop de ne-am speriat de el?
- Ce viteză avea la coborâre în cârja lui! Atunci am zis că e spion. Abia aştept
să văd lacul. Am auzit că s-a taiat jneapănul din jur în draci.
- Şi acum zece ani era tăiat. Cred că trebuie să coborâm mult să adunăm lemne
de foc.
- Tocmai de aceea hai să mergem!
- Ce splendid se vede crucea de pe vârf din poziţia asta!... Hai tălpaşule, hai să
mergem!...
Când am ajuns în căldarea Lalei Mari, peisajul era dezolant. În douăzeci şi unu de
ani zona a devenit pustie. Doar nişte cioate de jneapăn mai aminteau de bogăţia vegetaţiei de altădată. Zona selenară din jurul lacului acoperea o suprafaţă imensă.
- Nenorociţii! Îi doare în c… de toată rezervaţia asta! a răbufnit Irinel.
- Au murit toţi pădurarii. Peste alţi douăzeci de ani, nici nu vreau să mă
gândesc. Mare păcat! De fapt mă aşteptam, dar nici chiar aşa.
- Mă mir că mai este apă în lac. Mai ştii când au aruncat militarii petarde în apă
să prindă păstrăvii?
- Da, îmi amintesc, şi digul de la vale era distrus. Dar ce-i acum e un dezastru!
Hai moşule să alegem un loc de tabără, şi să adunăm uscături.
- E şi greu de găsit loc, că nu-i nimeni lângă lac.
- Ce schimbat e totul!
Am ales un loc uscat şi în zece minute am instalat cortul. Aveam şi o vatră lângă
noi şi am pornit după lemne. Cu greu am găsit două braţe de uscături, şi destul de departe de cort. La urcare, cu lemnele în braţe, i-am simţit iarăşi oboseala exagerată. Am aprins repede focul şi am pus apa la fiert pentru supă. Era ca pe vremuri. Am turnat coniac în cănile de tablă şi cu o bucurie liniştită am închinat din tot sufletul.
- Noroc Irineule şi să dea Dumnezeu să nu fie ultima dată când ciocnim în acest
loc magnific!
- Chears! şi şi-a întors privirea.
Am mai pus un rând şi au apărut şi ceilalţi doi. Au fluierat de deasupra lacului şi
s-au grăbit către noi.
- Hai scoateţi cănile să ne bucurăm de clipa asta împreună!
Am golit sticla în cele patru căni, ne-am aprins ţigările de la jar – doar păcătoşii fumau, adică eu şi Irinel – şi am ciocnit cu bucurie. Sedus de frumuseţea clipei m-am trezit punctând:
- Cred că sunteţi de acord că nu de multe ori în viaţă ai parte de asemenea
momente. Nu ştiu ce simţiţi voi, dar pentru mine clipa de faţă echivalează cu cele mai fericite momente din viaţă. Este incredibil ce idee a putut avea tălpaşul ăsta. Cei treizeci de ani de la terminarea liceului sunt de fapt şi treizeci de ani de la prima ieşire a mea pe munte.
- Şi pentru mine – a spus Irinel – este la fel.
- Şi vreo douăzeci şi unu de la ultima.
- Eu am mai fost pe munte pană la ieşirea cu voi – a precizat Barbu.
- Ştiu de tine, dar tu Răzvane?
- La fel ca voi, atunci am urcat prima dată.
- Când am cărat bocancii peste Pietrosul.
- Şi am dormit la ţăranii lui Vida Geza.
- Şi ne-am spălat în fântâna de lângă monument de ne-a certat maramureşeanca
aia trezită cu noaptea-n cap, că-i spurcăm apa de băut.
- Ce slabi am fost la prima ieşire! Să fi coborât la Iezerul, să fi stat o noapte, şi a
doua zi, când s-a făcut vreme bună, puteam să urcăm iarăşi Pietrosul şi să trecem la Tăurile ascunse ale Buhăiescului.
- Aşa, au trecut vreo trei ani până când am poposit acolo. Ce superbe sunt
lacurile acelea, ce albastru marin şi ce adâncime poate să aibă al doilea.
- Nici nu-mi amintesc prea bine cum arătau, dar ştiu că privite de sus semănau cu nişte lalele.
- În noaptea când am dormit acolo, au mai venit doi vâlceni, soţ şi soţie, la vreo
patruzeci de ani, au halit ca rupţii, s-au certat tot timpul, s-au băgat în cort şi nu i-a mai văzut nimeni până dimineaţă. Vă amintiţi?
- Da şi-mi aduc aminte cât i-am admirat pentru că aveau de două ori vârsta
noastră dar nu-i înţelegeam cum nu se bucurau de frumuseţea din jur, se certau tot timpul şi stricau armonia locului.
- Chiar, noi ne-am certat vreodată pe munte?
- Cum să te cerţi în locurile astea? Ar fi mai mult decât un sacrilegiu.
- Ai dreptate Irinel dar munţii nu sunt biserică. Sau poate ar trebui să fie, cel
puţin pentru că sunt mai aproape de cer.
- Nu-mi amintesc să ne fi certat.
- Cred că nu ne-am certat niciodată.
- Răzvane, tot cu apă rece ştii când ţi-e foame?
- Nu chiar, dar nu am fost un gurmand niciodată.
- Dar un kil de tescovină ai adus? Să mai încercăm efectul tesco şi apoi să ne
demonstrezi efectul Coandă cu hârtia igienică. Să ştii că ori de câte ori a venit vorba de efectul Coandă cea mai elocventă demonstraţie a fost asta cu hârtia igienică. Totdeauna
s-a înţeles perfect.
- Nu am adus tescovină că nu mai are cine să o facă. Dar am adus altceva mai
de calitate.
- Mai de calitate decât tescovina ta acum treizeci de ani nu poate fi nimic pe
lume. Fiecare epocă are valorile ei şi acum pentru noi ar fi fost interesantă o tescovină facută de tatăl tău. Dar nu-i sfârşitul lumii nici fără.
Amintirile veneau unele după altele, într-o înlănţuire întâmplătoare, şi nici nu mai
conta cine le aduce între noi. Erau toate, întamplări comune, realităţi cu iz de poveste. Ieşeau din întunericul celor peste douăzeci de ani numai datorită întâlnirii miraculoase de lângă lac. Eram fericiţi şi poveştile nu se mai terminau.
- Hai să vă pregătesc supa. Ca la mama muntelui acasă. Mai puneţi un rând că
poate li se face foame si lui Răzvan, şi lui Irinel. Ştiu Irineule, ştiu că ţie nu-ţi trebuie nimic, dar te ia mama huciului dacă nu mănânci acum cu noi. Apoi poţi să bei cât te ţin balamalele. Tragi un somn bun şi mâine eşti alt om. Urcăm Ineul şi o luăm de la capăt. Cu ce ai tu în raniţă nu plecăm de aici o săptămână. Doar vremea să ne lase.
- Eu nu mai plec niciodată….
- Vă amintiţi atunci toamna, în 12 septembrie, când, în puterea nopţii a venit
bătrânul acela din Rodna să-l găzduim la foc pentru că nu a găsit afine şi nu voia să coboare de pe munte?
- I-am dat să bea pe săturate, să nu îngheţe, şi a doua zi dimineaţa, când ne-am
trezit, nu mai era la corturi.
- A doua zi spre seară a început prima ninsoare şi în ziua următoare am coborât
şi noi. Cred că o fi ajuns şi bătrânul în sat.
- Eu zic să mâncăm, să ne odihnim un pic şi să mai facem o tură toţi patru să
mai aducem lemne.
- Musai, că la noapte nu va fi foarte cald, şi fără foc nu are niciun farmec.
Am înteţit focul, am terminat supa, din patru plicuri îmbogăţită cu ierburi uscate
şi cu paste, dar toţi, mai puţin Irinel, am savurat slănina friptă pe ţepuşe de inox, cu ceapă, roşii şi brânză. Se închidea tot mai mult în el şi nu ştiam ce să fac să-l scot din starea de apatie în care aluneca uşor. Fuma ţigară după ţigară şi era tot mai tăcut şi nesigur pe mişcări.
- Moşule! Nu mai apuci să urci Ineul dacă nu mănânci cu noi.
M-am gândit să-i iau băutura, dar mă temeam de reacţia lui şi nici nu voiam
să-l jignesc în vreun fel.
Din câte ştiam eu sunt două feluri de oameni după reacţia la băutură: unii care mănâncă fără măsură şi alţii care, dacă apucă să bea, nu mai mănâncă nimic. Irinel nu era, după cum îl cunoşteam eu , din a doua categorie, dar bănuiam atunci, şi mai târziu mi s-a confirmat, nu avea nimic de mâncare la el. Credeam că nu avea bani, însă acum sunt convins că a fost un act deliberat, determinat de intenţiile lui sinucigaşe. Asta am înteles-o însă mai târziu. Şi-a luat cu el doar băutură şi ţigări pentru că intenţiile lui se opreau acolo, pe munte, într-o ultimă bucurie ce şi-o mai oferea, alături de noi care l-am îndrăgit, dar care, am uitat că viaţa poate fi trăită şi în mod natural şi frumos urmându-ţi pasiunile tinereţii.
- Tu stai de pază Irinele, până venim noi cu lemnele! le-am spus mai mult
celorlalti, pentru că l-am văzut absent, aproape adormit.
- Să vină şi el ca nu umblă nimeni pe aici!
- Lasă-l în pace să se odihnească. Hai voinicilor în codru!
Am coborât pe Valea Lalei şi după o jumătate de oră ne-am întors cu trei legături
de lemne, trăgând după noi chiar şi un brad uscat, numai bun de făcut un foc de tabără ca pe vremuri. La întoarcere l-am găsit dormind în soare, lângă focul aproape stins, ghemuit ca un fetus. M-am gândit iarăşi să-i ascund băutura, dar era prietenul nostru şi nu am putut să fac asta, sperând să-l câştig altfel.
- Ce facem cu omul ăsta? a venit întrebarea lui Răzvan.
- Trebuia să ne gândim mai demult ce facem cu el, acum lasă-l să doarmă.
Atâţia ani i-am ştiut disperarea dar nu ne-a păsat de viaţa lui. Şi voi, în oraşul vostru nenorocit nu puteaţi face mare lucru, dar erau unii care ar fi putut face ceva pentru el. Ceva adevărat şi consistent care i-ar fi putut face viaţa mai uşoară. Cred, uneori, că în vremurile de dinainte nu ajungea aici. Avea o şansă să supravieţuiască, chiar în condiţiile unei minime decenţe. Sigur nu ar fi fost aşa disperat. Probabil că ăsta-i preţul ce trebuie să-l plătim pentru libertatea câştigată. Păcat că întotdeauna plătesc cei care merită cel mai puţin.
- Ce vrei să spui?
- Există o primărie, un primar, care ar trebui să se uite mai mult în jur, şi mai
puţin în curtea proprie. Ştiu eu ce spun şi o ştiţi şi voi. Secretarul de partid de pe vremuri era mai uman decât cei de acum. Mi-e lehamite să mă gândesc. Voi îi ştiţi mai bine povestea, şi, dacă greşesc, aruncaţi cu pietre. Dar nu cred că aveţi curajul. Fără argumente, oricum, nu aş accepta. Şi nu există argumente pentru indiferenţa care domneşte peste tot. Suntem mai străini decât oricând. Amintiţi-vă ce liberi eram, cum colindam la fiecare Crăciun şi ce vacanţe pline trăiam. Cum ne pregăteam ieşirile pe munte, petrecerile de revelion, ieşirile la cules de ciuperci sau după mure. Nu cred că aţi uitat toate astea. Mereu îmi spun ca e prea mare preţul plătit şi prea puţine bucuriile dobândite. Asta aţi aşteptat voi in 89? Eu nu am crezut că o să ajungem aici. Nu am fost un luptător pe baricade, dar împreună cu ceilalti douăzeci de milioane am dus o luptă surdă, în tăcere şi care merită o răsplată mai bună. Cât timp le trebuie celor de azi să înţeleagă că trebuie să facă ceva şi pentru ceilalţi? Aminteşte-ţi Răzvane când mergeam la săniuş pe strada Soarelui şi ne aştepta tatal tău cu o ţuica fiartă, sau tu Barbule când, de Crăciun, ne servea mama ta un lichior pregătit după o reţetă simplă dar secretă. Nu pot să cred că aţi uitat toate astea. Sigur nu le-aţi uitat dar v-a luat viaţa şi nu v-aţi mai gândit la ele. Mai ştiţi când repetam “O ce veste minunată” lângă râu, şi apoi porneam pe drum până dimineaţa? Cine mai face aşa ceva azi? Nimeni! Şi nu e păcat? În condiţiile astea nu mă miră faptul că cei mai slabi, cum e Irinel, sunt învinşi. Dar noi nu avem nicio vină, nicio obligaţie, cel puţin morală?
- Dar de ce şi-a abandonat serviciul? Totul a început atunci, cu ordonanţa aceea
nenorocită, după care nu şi-a mai găsit de lucru, a ţinut să spună Barbu.
- Lumea lui interioară era incompatibilă cu ceea ce i se oferea aici. Probabil că
oricare dintre noi, în situaţia lui, am fi găsit, de fapt am şi găsit soluţii, dar el a rămas un visător.
- Un visător de prost gust.