Cea mai frumoasă vânzătoare din lume lucrează într-un magazin de pantofi bărbătești. E atât de frumoasă că e coadă zilnic la pantofi deși marfa e urâtă și scumpă. Puțini cumpără dar toți se lasă sfătuiți de ea, asistați la probat, întrebați de gusturi, de comoditate, de neveste, de salarii, de vile și de excursii exotice. Aparent, nimeni nu e însurat, toți câștigă milioane și îi promit frumoasei sejururi de multe zile pe insule paradisiace. Întotdeauna stau hormonii înghesuiți în magazinul de zece metri pe zece ca neuronii într-un creier de geniu, toți ochii sunt cât cepele iar gurile au, fără excepție, bale, miroase a păcat și se simt fantezii obraznice între cei doi pereți de sticlă și doi de ciment. De o lună trec și eu pe acolo. Teoretic, am nevoie de pantofi; practic, de luat la cunoștință locul, vânzătoarea și legendele urbei. De pe trotuar, locul pare un stup colcăind a bondari și trântori vrăjiți de cea mai frumoasă albină. Din interior, e mai rău: magazinul e o curte de spital de nebuni cu toți pacienții ieșiți în același timp la plimbare, diagnosticați fără excepție de Freud și internați de Kafka. Dau două coate și un pumn și ajung în față. Cer o pereche de pantofi cu talpă de gumă numărul 44, ceva între James Bond și comisarul Cattani. Frumoasa mă privește ca pe o rufă luată de vânt, ca pe o bucată de plexiglas smulsă dintr-o masă de gogoșerie sau ca pe un ciob de sifon găsit într-un veceu public. Am doar 41, îmi zice. Accept, e mai frumoasă decât auzisem, mai sexy decât credeam, mai ispititoare decât legendele țesute în jurul ei de când a apărut la noi în oraș. Treizeci de perechi de ochi de masculi obsedați mă privesc cum privește un călău o victimă la eșafod. Frumoasa îmi aduce pantofii. Aș vrea să-i probez cu ajutorul mâinilor ei minunate, să-i am respirația la zece centimetri de obraz, să-i simt parfumul degajat după șase ore de făcut față maniacilor, să-i spun c-o iubesc și că ne așteaptă un avion privat pe bulevard gata de decolat către o insulă doar a noastră, pentru o viață doar a noastră dar sunt mai mici cu trei numere, m-aș face de râs, aș pierde-o, aș deveni ultimul bărbat din acest oraș cu cincizeci de mii de locuitori și ea, frumoasa frumoaselor. Sunt buni, îi iau, îi zic fără să-i probez și o însoțesc la casă. Plătesc cu bancnota pe care i-am scris numărul meu de telefon și mă sună imediat ce ies din magazin: să nu uiți să iei pâine în drum spre casă, iubi, eu cred ca stau o oră în plus azi, sunt aici proști mai mulți ca de obicei. Mi-a plăcut jocul tău amoros, te iubesc și te voi răsplăti diseară! Îi spun și eu că o iubesc. Afacerea cu pantofi ne merge de minune deși avem doar un singur model adus din China, urât și de slabă calitate, pe care îl vindem de zece ori mai scump decât l-am luat, într-un ritm de o mie de perechi pe zi. E bine dar trebuie să ne reaprindem focul pasiunii...