agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author



 Members comments


print e-mail
Views: 8754 .



Amintiri (politice) din tinerețe
prose [ ]
Ședințe studențești (1962 - 1966)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [valentintascu ]

2008-05-24  | [This text should be read in romana]    | 



AMINTIRI (POLITICE) DIN TINEREÞE
ȘEDINÞE STDENÞEȘTI
(1962 – 1966)

Nu prea serveam; era o vreme în care U.T.M.-ul (încă nu venise Ceaușescu să-l reboteze U.T.C.) nu se preocupa exagerat de fiii dușmanilor poporului (intelectuali și alte categorii mărunte de acest fel, pentru că aceștia încă stăteau cuminți pe la pușcării), ci mai mult de odraslele clasei conducătoare și ale țăranilor muncitori, cum să le fie lor mai bine și cum să-i mintă mai abitir că ei sunt fruntea societății „noi”. Oricum noi, adică cei tolerați, n-aveam acces la conducerea organizațiilor de tineret, așa că eram cam lăsați în pace. Nu le păsa astfel tinerilor de „nădejde” că noi nu prea veneam pe la ședințe, nici măcar pe la cele ale asociațiilor studențești, încă nu numite „comuniste” (tot „împușcatul” de la Târgoviște a lansat această nuanță). Eu personal am fost scutit de statutul de „dușman al poporului”, așa cum fusesem declarat în 1961 la Alba Iulia, deoarece judecătorii mei s-au temut de telefonul lui Trofin și au „mătrășit” toate documentele și nici n-au transmis ceva spre Facultatea de Filologie, iar eu n-am îndrăznit a povesti cuiva ce mi s-a petrecut.
Așa că studenția ne-a fost destul de apolitică și abia de am putut scrie în memorie vreo trei episoade.

O ședință de condamnare a studenților cu rezultate mai slabe la învățătură. De necrezut: U.T.M.-ul se ocupa cu așa ceva, de restanțieri, de corigenți etc. Rețin figura unui frumușel coleg, cu alură de actor de film și îmbrăcat ca Alain Delon. De frumos ce era și ocupat mai mult cu chefurile și aventurile galante (gen Delon, desigur) mai lipsea pe la cursuri (prezența se lua cu strictețe de către niște colege silitoare, de regulă mai urâte), mai cădea pe la câte unul sau mai multe examene, viață grea, ce mai. Reexaminări se dădeau, cam patru, ultima fiind acordată de către Rector (Constantin Daicoviciu, Raluca Ripan în timpul meu; cel puțin marele istoric îți dădea cea de-a patra aprobare însoțită cu o deloc academică înjurătură, în cel mai neaoș limbaj, trimițându-te franc la origini, pentru ați facilita, vorba lui Alexandru Paleologu "o a doua naștere într-o formă mai convenabilă"), dar câte unul ca el (cum Dumnezeu s-o fi chemat? Era un blond înalt și suplu, cu o vorbire prețioasă) cădea sistematic, pentru că exigențele la examene funcționau pe atunci, nu ca acum și nici cu șpaga nu mergea. L-au luat în tărbacă fiii oamenilor muncii „serioși”, ce se zbăteau pe la 5 și 6, dar care combăteau pe la ședințe. Pe noi, intrușii fii de intelectuali, care luam 9 și 10 într-o doară, ne-au chemat expres, însă de umplutură (prezența fiind la astfel de ocazii „obligatorie”). Sigur că, pentru noi, cazurile erau cam de rușine, dar celor în cauză nici că le păsa. Cel puțin „frumușelul”, îl țin minte cum la toate criticile răspundea invariabil după un șablon eficace al autocriticii constructive, cum că „va lua toate măsurile ce se cuvin, pentru a-și lua restanțele în condiții optime”; repeta acest cuvânt, care dădea bine în imagine, dar pe care nu l-a respectat niciodată, cred că nici nu știa prea bine ce însemna cu exactitate. Tinerii tovarăși erau însă mulțumiți de „atitudine” și zâmbeau cu încredere. Până la urmă cred că individul a rămas chiar repetent și a părăsit școala, evident „în condiții optime”. Nu e exclus să fi făcut o partidă bună și să fi plecat în străinătate (începuse, deși timid, exodul spre Vest). În rest, plictiseală mare.

În vara dintre anii I și II, dată fiind prestația mea de „cântăreț de muzică ușoară”, am beneficiat împreună cu colegii din formația universitară de o frumoasă tabără studențească la Sinaia, timp de 12 zile. Am fost cazați la actualul hotel „Caraiman”, deci în bune condiții, „optime”, cum ar fi zis colegul de mai sus. Noi le mai cântam convivilor, dar în general se dansa pe patefoane și magnetofoane Tesla, se dansa în draci (apăruseră turbatul rock-an-roll și Elvis Priesteley). Neavând altceva mai bun de făcut, m-am îndrăgostit sezonier de o superbă și cărnoasă blondă cu zulufi din București, dansatoare de elită, cu șolduri bine arcuite și nuri evidențiați. Vorba lui Ion Barbu:”eram mult mai prost pe-atunci”, abia trecusem de 18 ani și sufeream încă de o timiditate maladivă în fața fetelor. Eram și foarte slab, abia vreo 56 de kile la 174 cm. înălțime și mi-era rușine să mă uit în oglindă. Dar inima tânără nu ținea cont de aceasta și tremura de fiecare dată când o vedeam pe bucureșteancă. Și avea ea un aer îngeresc cu buclele ei aurii, de parcă era coborâtă de pe icoană (vorba lui Coșbuc: „icoană-ntr-un altar s-o pui/ la sărutat!”). Vreo șase zile din prima săptămână mi-am tot făcut curaj să mă apropii de ea și s-o invit la dans. Atunci dansurile erau perechi, nu ca azi în horă, la grămadă. În sfârșit, era o sâmbătă, țin minte, mi-am înfrânt timiditatea și, tremurând ca varga, am făcut cuvenita invitație la dans. S-a uitat la mine ca la un idiot, dar a acceptat, pentru că nu se cuvenea să refuze. Mi-am dat seama că, la atingerea mea deloc agresivă sau provocatoare, deloc „bărbătească” s-a plictisit repede, mai ales că n-am putut scoate nici măcar un sunet din gura mea umplută de salivă pofticioasă. M-am îmbătat însă cele câteva minute din parfumul ei cu adevărat femeiesc (dar mie tot îngeresc mi-a mirosit) și m-am depărtat de ea cu o satisfacție demnă de un efect mai consistent. Oricum, în noaptea aceea abia de-am adormit. Pentru că îmi apărea veșnic icoana ei în minte și, desigur, începusem să-mi imaginez ce ar fi trebuit să se întâmple.
Dimineața la micul dejun, câțiva tovarăși din organizație (U.T.M.-ul nu dormea nici în vacanțe) ne-au anunțat că la prânz vom avea „în careu” o ședință foarte importantă de condamnare a unor fapte reprobabile, incompatibile cu calitatea de tânăr utemist. Se auzise ceva despre nerușinarea unor fete de a se fi înhăitat cu niște studenți africani și cum că la un control, noaptea, acestea au fost găsite în paturile tentante ale bronzaților. Chestia era frisonantă, pentru că așa ceva se petrecea rar, „morala proletară” fiind încă destul de drastică la acea vreme, iar obiceiul era ca, pentru a cuceri o fată, să-i faci „curte” cel puțin câteva săptămâni, nu ca azi cinci minute.
S-a format „careul”, în care în fiecare dimineață ridicam drapelul patriei populare, cântam imnul național, cel de dinainte de „Trei culori cunosc pe lume”, iar seara făceam invers.
După un suspans bine calculat, au intrat în mijloc vreo trei tovarăși cu un aer foarte grav și moralizator, încruntați de parcă se comisese vreo crimă sau măcar vreo sinucidere spectaculoasă. Unul dintre ei a scos o foaie de hârtie și a citit un preambul „curat politic”, despre studenția „nouă”, despre morala „nouă” și alte noutăți de acest fel. Cuvintele se înlănțuiau tot mai amenințătoare: „Și în aceste condiții, tovarăși, unii își permit să…, și să…, și să… Iată, câteva individe, că nu le putem spune tovarășe, au catadixit să ne terfelească statutul de studenți comuniști fiind găsite în camerelor tovarășilor din Africa în situații compromițătoare, dezbrăcate…” În consecință, s-a decis exmatricularea lor din tabără și trimiterea deciziilor la facultățile pe care le-au făcut de rușine. Au fost trei fete scoase în văzul public și supuse oprobiului public. Despre negri numai bine, ei nu aveau nici o vină. Primele două nu m-au impresionat, erau și cam urâțele și mai că le-am acceptat soluția de a se oferi negroteilor, în lipsă de interes din partea „albilor”. Dar la auzul celui de-al treilea nume am înghețat: a fost aruncată în mijlocul circului, ca o zdreanță mânjită chiar fata, îngerul meu bucălat, la care eu visam, în vreme ce alții… Vorba lui Eminescu: “ce-ți pasă ție chip de lut,/ eu te iubesc, alții te… (rimă inevitabilă și logică, inventată de niște derbedei care totuși mai citeau ceva din poetul nostru nașional)”
Cumplită judecată comunistă! Nu mi-am dat seama dacă fata s-a rușinat, mai degrabă nu, ba, chiar a sfidat cu șoldurile ei unduitoare întreaga asistență și a plecat dintre noi și cine știe în ce Italie va fi ajuns.

În 19 martie 1965 a murit (de fapt se spunea eufemistic „a încetat din viață”) Gheorghe Gheorghiu-Dej. Adevărul e că traiul era destul de așezat în ultimii săi ani. Nu se pomenea nimic de crimele din închisori, de teroarea revoluționară, de abuzuri etc. Eu mai știam câte ceva de pe la Canal, cum am povestit, dar amintirile aveau farmecul copilăriei și nu păreau tragice. Nu că-l îndrăgeam pe conducătorul statului, dar aveam un pic de considerație pentru el, mai ales că a reușit să expedieze din țară trupele sovietice de ocupație, păcălindu-l, cum am aflat mai târziu, pe Hrușciov (pe care l-a îmbătat la o vânătoare din Bistrița-Năsăud), apoi, de prin 1962 și în totalitate în 1964 a eliberat deținuții politici și tot în 1964 făcuse o cotitură teribilă de sub influența nefastă a „prieteniei româno – sovietice”, de la care se pare că i s-a tras prematurul deces, fiind, se vorbea, iradiat undeva prin Polonia.
Doliu uriaș, ziare cât cearceaful, cu chenare negre de un deget, fotografii sinistre de la catafalcul depus parcă la Sala Palatului, muzici adaptate la radio (atunci am îndrăgit Marșul funebru al lui Chopin), emisiuni omagiale și necroloage televizate etc. Toată lumea era încrâncenată, ca și la moartea lui Stalin, de parcă ar fi fost sfârșitul planetei.
Cu exact o săptămână înainte murise chiar marele George Călinescu, cu adevărat de neînlocuit. I s-a acordat ceva atenție, dar nu în halul în care s-a procedat cu liderul Partidului Muncitoresc Român.
A venit ziua înmormântării, dar lumea vorbea mai degrabă despre cine va veni în locul defunctului. Circulau câteva nume: Ion Gheorghe-Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraș, dar, ca și la moartea lui Stalin s-a păstrat taina cu strășnicie, până s-au făcut toate jocurile. Se așteptau discursurile funerare de la mausoleul din „Parcul Libertății”, fost și actual „Carol I”. Uluitoare a fost imaginea cortegiului urcând treptele mausoleului, în ritm funerar. S-au rostit câteva discursuri la început, dar important era ultimul. Și a făcut un pas în față unul mic, cu păr încă negru și crețuliu, tuns cazon. A scos o foaie de hârtie de la buzunarul paltonului și a început să silabisească cu dificultate și cam scâlciat câteva cuvinte „de lemn”. Părea emoționat, dar de fapt era mai mult încruntat și marcat de ceva ce el știa deja, anume că urma să ia locul celui pe care tocmai îl prohodea. Abia atunci ne-am dat seama (urmăream totul la un ecran public, pentru că încă nu aveam televizor acasă) că individul a făcut parte din ultima gardă de onoare și că avea, ca și la ultima purtare de sicriu, poziția din față stânga (la dreapta mortului), cea cu funcție maximă, după cum erau protocoalele.
M-am încrâncenat, nu de durere, nici de emoție, ci de relaționarea că specimenul care urma să fie șef al țării, deși citea, comitea greșeli de pronunție și de gramatică. Zilele următoare am și comentat faptul, dar unii au încercat să mă convingă că avea dificultăți de vorbire deoarece în închisoare (la Târgu-Jiu – mai târziu voi afla că nici pe departe de așa ceva, dimpotrivă, comuniștii aveau un regim preferențial) a fost torturat, înțepat în limbă. Aiurea, era probabil prima dezinformare pe care o lansase Securitatea în legătură cu acest personaj, pe care eu nu l-am iubit de la bun început, pentru că, student la filologie fiind, nu iubeam stâlcitorii de gramatică, cum nu-i iubesc nici astăzi, deși sunt tot mai mulți și tot mai sus-puși sau avuți. Și mai știam că gramatica este un efect al inteligenței, iar omul mi s-a părut de la bun început prostuț și nicidecum inteligent, cum a încercat să mă convingă cu un prilej, prin 1975, marele prozator Augustin Buzura, într-un tren spre Piatra Neamț. De viclenia lui mă convinsese însă marele regizor Vlad Mugur, tot într-un tren, dinspre București, care se întorcea deprimat de la întâlnirea de la Mangalia din iulie 1971 (curând va și părăsi țara). Mugur știa deci să interpreteze un text, în timp ce Buzura, medic psihiatru fiind se lua după teste, în vreme ce eu eram student în gramatici, neiertător față de cei care pun virgulă între subiect și predicat. În secret, dar uneori și public (a se vedea consemnările mele din Carta albă a Securității), îmi luam cu deznădejde în mâini soarta de „dușman al poporului” și aceea de neprieten al bietului ciubotar ajuns în fruntea bietei (și turmentatei) noastre nații.

VALENTIN TAȘCU

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!