Când mi-am auzit mobilul sunând insistent, am presimțit îndată că s-a întâmplat ceva rău. Terminasm garda și abia așteptam să ajung acasă. Era seara când împreună cu ai mei împodobeam bradul și acesta era un moment la care nu lipsisem niciodată, în ciuda profesiei mele destul de agitată și plină de operații neprevăzute. De la celălalt capăt de fir, am recunoscut vocea sugrumată a tatălui Florinei.
- Săndele, lu’ soacră-ta iar i s-o făcut rău. De când cu astmul aista și cu iarna, care ne-a încălecat și nu ne mai dă drumul la dârlogi, respiră din ce în ce mai greu. Vezi, că nu mai putem veni la voi de Crăciun, ficiorule!
- Cum adică nu mai puteți veni? Mama, dacă ia picăturile acelea pe care i le-a prescris doctorul Ghimpețeanu de la Brașov și își face terapia inhalatorie cu spray, ar trebui să nu aibă probleme...
- Ce vorbești, tu, mă, ficior! Păi, ea n-a luat numai doftoriile alea, a făcut și infuzie cu turiță-mare, cu lumânărică, și tot degeaba! Da’ acu’ a fost parcă mai greu ca niciodată cu criza asta, care o macină sub valț de durere de tri zile. Să nu ne mai așteptați! Spune-i Florinei să nu se supere pe noi, iar lu’ Ștefan să-i zici că bunicii îl așteaptă în vacanța asta de iarnă și pe la ei. Cât o fi el de student, să nu uite că aici, la noi, a copilărit și a descoperit lumea...
- Tată, am înțeles! Nu puteți veni și ar fi pentru prima dată în cei douăzeci de ani de când m-am luat cu Florina... Îmi pare rău, dar lasă, găsim noi o rezolvare! De ce m-ai sunat pe mobil, să cheltui bani? Trebuia să aștepți până diseară și mă sunai acasă...
- N-am mai avut răbdare! Știi că îmi place cum țiporește soneria de la telefonul tău, de-i zice mobil. D’aia te-am sunat! Apăi, ne mai auzim noi la noaptea de Crăciun...! Să ne sunați și să aveți grijă de voi și de băiat.
Mă dezumflasem ca un balon și nu știam ce să fac. Să-i las singuri, în preajma acelor sărbători, care ne ținuseră uniți toată viața, sau să încerc să găsesc o cale de mijloc. Ca să mergem noi la ei era imposibil. Pe 27 decembrie eram de gardă și n-am fi înțeles nimic din seara de Crăciun, chiar dacă îmi era dor să mai stau la fereastra camerei, unde eu și Florina ne petrecusem atâtea nopți, când eram mai tineri și mergeam acolo în concedii. Îmi plăcea să aud viscolul cum se luptă să intre pe hornurile căptușite de căldura din soba bătrână. Cum încearcă el să se gudure ca un cățel de pripas pe la porți și uși, și cum lemnele se luptă să-l arunce afară în tăria nopții.
Trebuia să găsesc ceva și cu gândul ăsta frământat ca un aluat proaspăt am ajuns acasă. Florina și-a dat seama că s-a întâmplat ceva, când mi-a văzut fața tristă.
- Ce este, dragul meu? Ceva rău la spital?
- Nu, nu la spital! A sunat tatăl tău. Nu pot veni de Crăciun la noi! Mama a avut iar o criză severă de asm și, cum la ei e iarnă fioroasă, nu îndrăznește să se pornească la drum...
- Ar fi prima dată, când nu vom fi împreună de Crăciun și de Anul Nou...
- Așa este! Și va trebui să ne obișnuim cu gândul că scenariul ăsta se va repeta poate mai des din an în an. Ea cu astmul, bătrânul cu hernia lui, care-l pune jos, ori de câte ori vrea să-și amintească de tinerețe și se luptă cu grijile gospodăriei, care acum îl cam depășesc...
- Alexandru, eu zic să nu-i lăsăm singuri...!
- Asta m-am gândit și eu, dar pe 27 sunt de gardă și, dacă îți imaginezi că pot găsi pe cineva, cu care să fac schimb, atunci te-ai înșelat...
- Nu, nu m-am gândit la un schimb. Trebuie să faci un efort! Tu trebuie să fii și cu ei și cu noi...!
- Oho, înseamnă că mi-ai descoperit o nouă trăsătură, ubicuitatea...! Păi, cum să fiu și cu ei, și cu voi?
- Simplu. Azi suntem în 22, da?
- Corect!
- Bun! Până pe 27 ești liber ca pasărea cerului...
- Da! Așa este!
- Pleci mâine spre ei, la prima oră. Până la Brașov una-două ajungi cu Săgeata albastră. De acolo cât mai faci cu trenulețul nostru de munte...
- O oră până la halta Bradul...
- Păi, vezi! Stai cu ei pe 23 și pe 24 după-amiaza te întorci la noi. Facem Crăciunul împreună, iar pe 27 te duci în locul ăla nesuferit, de-i zice spital, care te-a acaparat pentru totdeauna cu programul lui infernal! Ce zici?
- Ce să zic, ideea nu este rea, dar la oboseala mea nu te gândești?
- Ce oboseală? Stai comod în tren și vezi locuri, pe care nu le-ai mai admirat de mult, de când ne tot călătorim cu mașina peste tot. Hai, încearcă să vezi lucrurile în roz, că doar vin sărbătorile. O faci pentru mine! Între timp eu cocăresc și pregătesc bunătățile cu care am să te aștept în noaptea de Ajun. Ce zici?
Nu puteam să o refuz, mai ales că vedeam în ochii ei o tristețe disimulată sub evidentul camuflaj al acelei durități, pe care orice femeie o afișează în momente de cumpănă, pentru a nu-și dovedi proverbiala slăbiciune.
- Bine, Ina, fac asta pentru tine, dar și pentru bătrâni! Că întotdeauna au fost alături de noi, când am avut nevoie! Mai ales când Ștefan era mic. Voi pleca mâine dimineață, ca să fiu după-amiaza la ei. Să facem un mic Crăciun împreună. Pe 24 seara voi fi acasă. Să nu te apuci să faci salata de boeuf fără mine! Știi că sunt mâna a doua și îmi place să-mi vâr nasul prin meseria ta! Vezi ce pui în papornițele, cu care mă voi călători. Să îi găsească și pe ei sărbătorile cu de toate. Mai ales dulciuri, că știi că maică-ta e fan ciocolată!
M-am pregătit pentru o excursie neplanificată, dar când te gândești la cei bătrâni, la părinți, știi că niciun efort din lume nu e prea mare ca să îi știi cu inima împăcată. Așa că pe seară, când le-am dat vestea telefonic, că le voi fi oaspete pentru o zi și jumătate și vom sărbători în avanpremieră Crăciunul, am simțit în vocea lui socră-meu o bucurie de nedescris. Avea și el cu cine să mai discute altceva decât despre treburile gospodăriei și, mai ales, cu cine să se îndemne la pălincă. Eu eram de fel un băutor de nivel minim, cel mult. Meseria mea îmi cerea să am tot timpul capul pe umeri și mâinile sigure. Dar o dată pe an, la ceas de mare sărbătoare, uitam că sunt chirurg și mă comportam ca un om simplu, care nu se simte încătușat de nicio cutumă profesională.
Drumul până la Brașov cu Săgeata a fost ca un vis scurt și frumos. Nu mai călătorisem cu trenul de multă vreme. Și eu și ai mei preferam acum mașina. Posibilitatea de a poposi când și unde îți dictează sufletul, ne transformase în adepți înfocați ai mersului pe patru roți. Totuși, când am coborât în gara Bartolomeu, m-am simțit ca un om care a învățat din nou să prețuiască frumusețea, pe care numai natura ți-o poate oferi dezinteresat și atât de tainic.
Când trenulețul cursă de persoane a început să urce pe colina ce ducea spre halta Bradu, am știut că sunt acasă. După ce o cunoscusem în studenție pe Florina, multe concedii le petrecusem acolo și nu puteam spune că nu simțisem mereu o eliberare de smogul marelui oraș, de aglomerația de fizionomii pe metru pătrat, de decibelii agasanți, care mă torturau în fiecare zi. Acolo, în creierul munților, liniștea era împărăteasa locurilor și pentru asta, ori de câte ori puteam, fugeam să ne acoperim de șoaptele ei.
Revederea cu bătrânii a fost un prilej de a vorbi îndelung, căci nu mai simțeam oboseala, iar mărgeluțele fermecate ale pălincii mi-au deznodat limba mai repede decât mă așteptam. Socrul meu voia să știe ce mai este nou la oraș și mă privea cu ochii mari, așteptând parcă să-i spun ceva ce nu mai auzise în satul lor uitat printre munți.
- Ce se mai petrece pe la oraș, Săndele? Tot politica bate fruntea?
- Tot, taică socrule, parcă nu ai ști. Fără politică românul e legat de mâini și de picioare...
- Măcar de s-ar pricepe la ea... Uite, noi, aici la crâșmă ne întâlnim de două ori pe săptămână. Măgheruș, vecină-meu, zice că asta este un fel de discuție de aia ca la oraș, la televizie, cu invitați mulți. Adică stă unul podidit în mijloc și alții în jurul lui, și se împroașcă cu idei.
- Păi, și cam despre ce vorbiți dumneavoastră acolo, la acea înaltă adunare? l-am iscodit eu pe departe.
- Ehe, daca-i ști! Facem și desfacem guverne, ființăm și dăm jos partide, da’ până la termenare tot nu ne alegem cu vreo chestie, care să ne mai scoată și pe noi din năcaz și sărăcie.
- Vezi, atunci pesemne că ai învățat că în politică trebuie doar să discuți, să promiți, să amâni și pe urmă să uiți. Asta-i formula...
- Bag seama, Săndele, după câte mai prind și de pe la televizie, că aista-i problema politicienilor din tătă lumea largă!
- Ia zi-mi, l-am adus eu cu vorba, acolo unde îi era drag și cald la inimă. Pe la pădure ai mai fost?
- Fost. Am țesălat-o cu pasul cât a fost toamna de deșirată, da’ acu’ măria sa s-a învelit în brocart de nea aburită și nu mai poți lesne s-o bați cu piciorul. Mai ales prin pădurea Bogății, pe unde vei trece mâine cu trenuțul nost, pe acolo e vai de om, dacă se împotmolește iarna. Stau lupii ca ciorchinii prin poienițe și scriu cu lumină de blană cenușie întinderea albă.
- Știu, știu de la Florina că pădurea aceea este veche decând lumea. Ai zice că de la ea și-au tras flacără de viață toate așezările astea din jur, i-am spus eu, privind cu jind spre acolo, de unde ar fi trebuit să înceapă domnia întinderilor de codru.
A doua zi spre prânz simțisem că bătrânii devin tot mai tăcuți și parcă un pic triști. Știau că la ora 17 aveam întâlnire cu mocănița locului și că seara voi lua cina cu Florina și Ștefan, și că voi fi departe de ei. Ca și în nopțile magice care vor urma.
- Știu că vă este greu! le-am spus eu, mângâindu-i cu cuvânt blând. Este primul Crăciun când suntem departe unii de alții. Dar în suflet nu vom fi departe niciodată, oricât de lung ar fi drumul între noi! Știți că vă iubim și am vrea să petrecem cât mai multe clipe împreună. Dar, din păcate, și eu și Florina suntem prinși cu profesia noastră. Eu, când pun seara capul pe pernă, adorm într-o clipă. Ea, când se întoarce de la firmă, seara pe la ora șapte, ai zice că a cărat la saci de moară toată ziulica. Ștefănel, în schimb, e numai viață și zâmbet. La anul termină facultatea și apoi, când va intra în pâine, pe zi ce trece va deveni tot mai mult o copie fidelă a părinților săi.
- Așa este, Săndele! Mai vorbesc și cu prietenii mei ăștia, de îmi mai calcă pragul. Și ei se plângeau că și copiii lor de la oraș nu mai au vreme de nimic altceva decât de muncă. Muncă și iar muncă. Parcă în tinerețile noastre mai avea omul vreme și de o distracție, de o vizită. Acu’ stăm și noi priponiți ca ciuhurezii prin case și nu ne mai vedem cu zilele. A îmbătrânit lumea asta. S-a schimbat, de ai zice că se trage tot mai mult din neam de urs. Hibernare totală, cât ține frumușica de iarnă! Poate la vară...vara viitoare...să vă faceți și voi un concediu aici, deși știu că tentațiile acu’ sunt mari. La munte, la mare, prin străinătățuri procopsite...
- Om vedea noi, tată socrule. Să fim sănătoși până atunci! Iar dumneata, mamă dragă, să stai în casă și să te doftoricești. La vară mergem să faci niște teste alergologice la București. Totul o să fie bine! Nu ne lasă el Sân Dumnezeu! Tată socrule, mă duci până la haltă? Să nu pierd bunătate de tren!
- Râzi tu, râzi, dar ori de câte ori auzim cum șuieră locomotiva, când pleacă din haltă spre Brașov, ne gândim la voi. Parcă ne aburcăm și noi pe băncuțele de lemn și ne călătorim spre inimile voastre. Cu atâta melancolie să ne zidim și noi gândul și dorul către voi! Hai, hai să o luăm bătrânește la picior ca să fim în haltă, când sosește balaurul dintre munți, că așa ne place nouă să numim trenulețul nostru drag. Uite, a început să ningă ușor. Pe aici când se pune iarna pe tors, greu mai treci prin pădurea Bogății. Uite, dinspre culme parcă se năpustește peste case un nor greu, ca de funingine. S-ar putea ca la noapte să auzim crivățul cântând pe șapte voci din strună de gheață. Atunci îi e bine omului să se tragă spre plită și să se gândească la anii pierduți ai tinereții. Amintirile întotdeauna sunt mai frumoase când le simți căldura pe arcuțul inimii. Ce mi-a plăcut întotdeauna la mocănița asta a fost că nu a întârziat o secundă. Deși, nimeni nu s-ar supăra, dacă ar face-o, dar mecanicul ei e un om care de trizeci de ani se preumblă prin locurile noastre și tare se fudulește cu ea!
Se pusese pe nins, din ce în ce mai des și nu știu de ce inima se strânsese în mine ca un ghem, care știa că va fi ușurat de povară pe fusul viu al clipei, numai când voi coborî pe peronul din gara Bartolomeu. Căci de la Brașov până acasă știam că Săgeata mă va purta ca vântul, îmbiindu-mă la un pui de somn dulce...