Codrii munților tăcuți se acoperă cu bruma și cu frunze-n curcubeu.
Curcubeul ia naștere dacă soarele aruncă ace de gheață cu sclipiri de platină, peste întreaga lui natură “plină de caldură”.
A trecut și dimineața-ncețoșata și-a venit amiaza printre munți, tot cu
frig și cu răcoare. Peste tot vezi felurite vietați retrăgându-se în vizuinele lor, la căldură.
Unu-i verde, altu-i gri, unu-i tot și toți sunt restul. Copacii presărați pe panta muntelui formează un mozaic de culori posomorâte, doar vreo trei sunt verzi si fragezi, printre stâncile pietroase.
Pe neașteptate, imense și negre urdii de fantome uriașe apar la orizont, întunecând cerul cenușiu cu lacrimi. Un tunet se aude prin nemărginirile rotunde. Se vede lumina frânta a fulgerelor care, parcă, ar vrea să îngenuncheze vreun pui de-al codrului. Pământul înfricoșat se-ntunecă nemernic. Vântul năpraznic vâjâia cu glas de frunze spulberate printre codrii zbuciumați. Picături gigantice izbesc cu putere pământul. Într-o clipită curgeau pârâiașe înspumate, strigând ajutor înainte de îngheț.
Deodata urletele vijeliei se opresc. Norii se îndepărtează ușor, ușor. Orizontul e sângeriu, parcă avusese loc lupta dintre vânt, soare și copacii presărați prin munți. Pădurea răsună puternic. Lupta a luat sfârșit. Nourii pleacă, iar piscurile munților rămân iar goale și singuratice.
Natura renăscută zâmbește soarelui gata să apună printre ram’ de codru.